Procedura arbitrajului

Arbitrajul este considerat o forma de justitie adaptata în mod special litigiilor dintre comercianti datorita trasaturilor acestuia. Avantajele arbitrajului fata de justitia statala traditionala, sunt multiple. Astfel, printre acestea, pot fi amintite posibilitatea alegerii arbitrilor, în functie de competenta, pregatirea sau reputatia profesionala a acestora, caracterul lipsit de publicitate al litigiilor deduse solutionarii tribunalului arbitral, posibilitatea solutionarii litigiului în echitate etc.

Arbitrajul are o natura juridica mixta, având atât caracter jurisdictional, cât si un caracter contractual. Acesta din urma este dominant deoarece partile sunt libere sa recurga sau nu la arbitraj, iar în cazul în care ele opteaza pentru un astfel de mijloc de solutionare a litigiilor dintre ele au posibilitatea de a-l organiza astfel cum considera mai potrivit. Singura limitare este cea impusa de art. 5 Cod Civil care prevede ca nu se poate de3roga de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri prin conventii particulare.

Caracterul contractual contribuie la alegerea acestei forme de solutionare a litigiilor de catre cei interesati. Acestia au posibilitatea sa stabileasca normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea si înlocuirea arbitrilor, termenul si locul arbitrajului, normele de procedura pe care tribunalul arbitral le va urma în judecarea litigiului precum si alte norme privind buna desfasurare a arbitrajului.

Pe lânga Camera de Comert si Industrie a României functioneaza Curtea de Arbitraj Comercial International, ca institutie permanenta de arbitraj, care are un Regulament propriu de functionare. Camerele de Comert si Industrie teritoriale care s-au înfiintat au adoptat si ele Regulamente proprii de functionare. Se poate observa ca Regulamentele mentionate anterior contin dispozitii aproximativ identice cu dispozitiile în materie cuprinse în Codul de procedura civila. Cu toate acestea, am cautat în lucrarea de fata sa exemplificam si cu prevederile cuprinse în Regulamentele acestor institutii.

Bogata practica judiciara, atât în ceea ce priveste problemele legate de organizarea arbitrajului, cât si cele de natura comerciala solutionate de instantele de arbitraj si instantele judecatoresti investite cu o cerere de anulare a hotarârii arbitrale, dovedesc larga utilizare în practica a acestei modalitati de solutionare a litigiilor.

1. Tribunalul arbitral.

1. Conventia arbitrala

2. Conditii referitoare la arbitri.

3. Numirea, revocarea sau înlocuirea arbitrilor

4. Efectele conventiei arbitrale

1. Conventia arbitrala

În conformitate cu prevederile art. 341 alin. 1 C. proc. civ., arbitrajul se organizeaza si se desfasoara potrivit conventiei arbitrale. Ea se încheie, sub sanctiunea nulitatii, în scris, fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisa în contractul principal, fie sub forma unei întelegeri de sine statatoare, care poarta denumirea de compromis. Totodata, se precizeaza ca, sub rezerva respectarii ordinii publice si a bunelor moravuri, precum si a dispozitiilor imperative ale legii, partile pot stabili, fie prin conventia arbitrala, fie prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumita reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral numirea, revocarea si înlocuirea arbitrilor, termenul si locul arbitrajului, normele de procedura pe care tribunalul arbitral trebuie sa le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea între parti a cheltuielilor arbitrale, continutul si forma hotarârii arbitrale si, în general, orice alte norme privind buna desfasurare a arbitrajului.

Prin clauza compromisorie se întelege un acord de vointa încheiat între parti prin care acestea stabilesc ca litigiul ce s-ar naste eventual între ele în viitor în legatura cu un anumit contract sa fie solutionat pe cale arbitrala. Clauza compromisorie are caracter de act preparator, partile inserând aceasta clauza în contractul încheiat între ele sau pot sa o adauge chiar ulterior încheierii contractului, dar întotdeauna înainte de ivirea litigiului.

Indiferent daca este inserata în contractul principal ca o stipulatie distincta a acestuia sau este consacrata printr-un înscris separat, clauza compromisorie trebuie redactata astfel încât sa nu lase îndoiala cu privire la vointa partilor de a supune eventualele lor litigii unui anumit arbitraj, fie ad-hoc, fie institutional . Formularea clauzei compromisorii este la latitudinea partilor. În acest sens, într-o speta s-a constat ca un contract, care facea obiectul litigiului, nu a fost semnat de reprezentantii legali ai societatii pârâte. Cu toate acestea, pârâta nu a contestat existenta obligatiilor partilor, adica livrarea marfii si plata pretului, temeiul acestor obligatii constituindu-l o nota de comanda a reclamantei, executata de pârâta în termenele cuvenite. Aceasta a contestat însa valabilitatea clauzei compromisorii, considerând ca aceasta nu a existat de vreme ce contractul nu a fost valabil încheiat. Reclamanta a sustinut ca, din derularea raporturilor dintre parti a rezultat recunoasterea acestuia de catre pârâta, care, prin întâmpinare, si-a desemnat arbitrul, ceea ce ar constitui, de asemenea, o recunoastere a clauzei compromisorii.