Răspunderea juridică a arbitrilor

Un aspect important care diferenţiază procedurile judiciare des¬făşurate în faţa instanţelor de drept comun de procedura arbitrală este acela referitor la răspunderea arbitrilor. Părţile care au supus o dispută spre soluţionare unui tribunal arbitral au posibilitatea, în anumite ca¬zuri şi condiţii, de a trage la răspundere arbitrii numiţi, dacă aceştia nu îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin în această calitate.

În ceea ce priveşte judecătorii, care îndeplinesc această funcţie în cadrul instanţelor de drept comun, aceştia, fiind declaraţi în temeiul Legii 92/1992 privind organizarea judecătorească inamovibili, nu pot fi făcuţi răspunzători de către părţile în proces în ceea ce priveşte în¬călcarea unor obligaţii legate de activitatea desfăşurată în legătură cu soluţionarea unui anumit litigiu. Magistraţii răspund numai disciplinar în faţa Consiliului Superior al Magistraturii pentru abaterile de la înda¬toririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează inte¬resului serviciului sau prestigiului justiţiei (art. 121 din Legea 92/1992). Referitor la cazurile de răspundere a arbitrilor , Codul de proce¬dură civilă prevede în art. 353 următoarele situaţii în care „arbitrii sunt răspunzători de daune, în condiţiile legii:

- dacă, după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărci¬narea lor;

- dacă, fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;

- dacă nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publi¬când sau divulgând date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitrii , fără a avea autorizarea părţilor;

- dacă încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.”

Răspunderea arbitrilor operează numai în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de art. 353 C. Pr. Civ.. Menţionăm însă că potrivit acestui text, „arbitrii sunt răspunzătorii de daune, în condiţiile legii”, aşa fiind, se poate uşor constata că textul menţionat are în vedere angajarea răspunderii civile a arbitrilor pentru pagubele produse din vina lor

Astfel în ceea ce priveşte temeiul răspunderii arbitrilor, s-a apreciat de unii autori că această răspundere nu este în nici un caz o răspundere civilă contrac¬tuală, ci o răspundere civilă delictuală bazată pe dispoziţiile art. 998 Cod civil, fiind necesară întrunirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege. Prin urmare, pentru a se antrena răspunderea prevăzută prin art. 353 C. Pr. Civ., vor trebui dovedite legătura de cauzalitate, existenţa unei fapte ilicite şi producerea unui prejudiciu părţilor în procedura ar¬bitrală pentru ca un arbitru a cărui răspundere este invocată să se încadreze într-una din situaţiile prevăzute la art. 353 C.pr.civ.

Potrivit unei alte opini a doctrinei , în consacrarea răspunderii în daune a arbitrilor legiuitorul a avut în vedere dimensiunea contractuală a arbitrajului, deşi arbitrii, în executarea obligaţiilor contractuale ce le revin în temeiul contractuluide învestitură, exercită atribuţii jurisdicţionale, asemenea judecătorilor. Prin urmare, temeiul răspunderii arbitrilor este unul contractual, urmare a neexecutării sau a executării necorespunzătoare de către arbitii a obligaţiilor ce le revin potrivit contractului de arbitrare, în principal. Astfel, arbitrul poate fi obligat la plata de daune interese dacă nu justifică renunţarea la însărcinarea dată de parte, neparticiparea la soluţionatea litigiului arbitral, pronunţarea cu întârziere a hotărârii arbitrale, refuzul de a numi supraarbitru.

Analiza răspunderii arbitului pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a misiunii cu care a fost învestit de părţi trebuie să aibă în vedere natura şi originalitatea misiunii arbitrului. Latura profund jurisdicţională a activităţii exercitate de arbitru implică o abordare exclusiv contractualistă a răspunderii acestuia. Aşa cum s-a arătat în doctrină, contractul de arbitrare se situează la confluenţa dintre jurisdicţional şi contractual, ceea ce înseamnă că responsabilitatea arbitrului trebuie abordată dihotomic, fără a se neglija coloratura jurisdicţională a misiunii sale contractuale . Acesta este şi motivul pentru care arbitrul nu poate fi tratat ca un contractant obijnuit.

În precizarea regimului neexecutării contractuale sau a executării necorespinzătoare a contractului de arbitrareo importanţă deosebită o are clasificarea obligaţiilor arbitrului în obligaţii determinate sau de rezultat şi în obligaţii de mijloace sau de diligenţă, distincţia producând importante efecte în plan probatoriu. Astfel dacă în primul caz neatingerea rezultatului scontat constituie prin ea însăşi o prezumţie de culpă a debitorului obligaţiei – arbitrul – în cazul obligaţiei de mijloace neatingarea rezultatului nu mai constituie „ipso facto” o dovadă a culpei, sarcina probei revenind creditorului care va trebui să facă dovada că arbitrul nu a depus toată diligenţa şi prudenţa pentru atingerea rezultatului preconizat .