Regimul Legal al Societăților Bancare

Introducere

Activitatea bancară îşi are originile în Antichitate, perioadă în care bogăţiile erau păstrate în temple, fapt ce aducea un anumit “profit” preoţilor. În măsura în care bunurile păstrate erau perisabile, se făceau „împrumuturi de consumaţie„. Pentru deponenţi se asigura plasarea bogăţiei într-un loc sigur, iar pentru preoţi se realiza un profit. Dovada acestor practici este descoperirea de către arheologi în Mesopotamia a tabelelor de contabilitate datând din 3400-2500 î.H.. O altă practică des întâlnită în perioada antică era împrumutul cu dobândă, practică ce la început nu a putut fi controlată de autorităţi, deoarece nu existau reglementări în domeniu. Împrumutul cu dobândă este reglementat mai târziu prin Codul lui Hammurabi care este recunoscut ca fiind prima reglementare în domeniu. Printre altele, Codul reglementa contractele de împrumut şi contractul de comision, strămoşul contractului de cont curent de astăzi.

Apariţia băncilor ca instituţii a avut loc în Grecia şi Roma antică, în secolele VI-VII î.H.. Acesta este rezultatul dezvoltării comerţului ca o consecinţă a emiterii monedei proprii de către fiecare oraş comercial. În scopul de a combate camăta mai multe cetăţi greceşti au decis să constituie “bănci publice”, care pe lângă rolul propriu-zis bancar, mai aveau şi sarcina strângerii impozitelor şi dreptul de a bate moneda. După modelul grecesc, în Roma antică apar “bancherii privaţi” şi “băncile publice”. În porturile greceşti, “trapeziştii” devin bancheri veritabili în sensul actual al termenului. Ei îndeplinesc majoritatea funcţiilor băncii moderne: depuneri credite, schimb, crearea altor mijloace de plată decât bancnota sau moneda. În Egipt, unde statul era atotputernic, au fost imitaţi “trapeziştii” greci prin înfiinţarea “Băncii Regale” (Banca Regală din Alexandria) care deţinea monopolul activităţilor respective. La Roma, “argintarii” au înlesnit şi diversificat schimburile comerciale, ajungând să asigure toate funcţiile clasice ale băncilor: depuneri, credite, gestiunea conturilor, serviciul cecurilor. Republica, apoi Imperiul Roman, creează asemenea bănci specializate, în primul rând, cu păstrarea impozitelor colectate de la contribuabili. Deşi adepţii religiei creştine se ridicau împotriva ideii de dobândă, aceasta nu a împiedicat băncile să cunoască o prosperitate continuă în Bizanţ.

Societatea medievală a cunoscut schimbări profunde la sfârşitul secolului XI, ca urmare a cuceririi normande şi a cruciadelor. În apariţia băncilor, literatura de specialitate, acordă un rol important zarafului, intermediar al circulaţiei monetare. Pentru că utilizarea banilor presupunea anumite riscuri, cum ar fi transportul banilor la locurile de utilizare şi deţinerea banilor, fapt care nu aducea profit. Aceste fapte au determinat pe deţinătorii de capital să încredinţeze acest depozit unui intermediar, în scopul păstrării şi al remunerării sub forma de dobândă.

Secolele XIV-XVI, marcate de importante evenimente, au influenţat şi activitatea bancară prin reapariţia băncilor publice în Spania şi Italia, prin iniţierea în Italia a reţelei “muntele de pietate”- asociaţie de persoane care se grupează sub egida municipalităţii pentru a împrumuta fără dobândă nevoiaşilor. Dezvoltarea economică din perioada secolelor XVI-XVIII va favoriza consolidarea poziţiilor dobândite de către bănci la sfârşitul Evului Mediu.

Toate ţările europene admit, cel puţin tacit, legitimitatea dobânzii şi introduc banul-hârtie: Banca Veneţiei (1637) primeşte depozite pe termen, cu dobândă, iar certificatele de depozit eliberate constituie o formă primitivă de monedă de bancă. Banca din Amsterdam (1609) eliberează depunătorilor certificatele negociabile a căror valoare se exprimă într-o monedă de cont şi care, la rândul ei, era cotată faţă de moneda oficială.

Banca Angliei este fondată în 1694, ca societate pe acţiuni prin subscripţie publică şi întregul capital este imediat împrumutat statului. Ea are dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia mai funcţionează: băncile londoneze, băncile provinciale si băncile comerciale. Banca Statelor Unite a fost constituită printr-un act al Congresului din 1791 cu drept de a bate moneda şi de a emite bilete.

În Franţa, după eşecurile suferite de Colbert cu Casa de Împrumuturi (1674) şi de John Law cu Banca Generală şi Compania Occidentului, publicul nu mai acceptă ideea banilor de hârtie. În 1776 ministrul finanţelor, Turgot, împreună cu Beaumarchais şi cu doi bancheri constituie Casa de Scont care primeşte depozite, emite bilete şi scontează efecte de comerţ. În anul 1800, primul consul, generalul Bonaparte, fondează Banca Franţei.

În secolul al XX-lea, după exemplul Angliei, toate celelalte ţări îşi fixează valoarea monedei în metal preţios (paritatea în aur a monedei naţionale), prin determinarea greutăţii, titlul (denumirea) şi valoarea monedelor metalice favorizând astfel, apariţia a trei ipostaze ale monedei: moneda metalică, moneda fiduciară (bancnota) şi moneda scriptică sau scripturală (efectele de comerţ şi conturile în bancă la vedere). Tot în această perioadă apar “casele bancare”, numite “bănci private”, denumite în limba franceză “haute banque”. Acestea nu se ocupă nici de emisiuni monetare, nici cu colectarea unor depozite bancare, ci se angajează în calitate de consilieri, agenţi sau mandatari. În Germania, Austria şi Olanda sunt denumite “bănci private”, iar în Anglia “merchant banks”. În secolul al XX-lea, băncile fiind rezervate claselor dominante, s-a evidenţiat necesitatea de a se crea instituţii precum: casele de economii, casele de economii pentru construcţii, cooperativele de credit.

Începutul secolului al XX-lea (1919-1920) este marcat de economia socialistă, după prăbuşirea imperiului ţarist. Rusia „a exportat” teoriile şi principiile economiei socialiste, după 1944, în mai toate ţările din estul Europei. La sfârşitul secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, băncile numite de “emisiune”, se înmulţesc în toate ţările, conducând în cele din urmă la constituirea Băncilor Centrale. Fenomene economice sociale şi politice vor favoriza concentrarea băncilor de emisiune până când va rămâne doar una singură: Banca Centrală.

Şi pe teritoriul românesc practica bancară îşi are originea tot în Antichitate, fapt afirmat prin descoperirea în zona fostelor mine de aur ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, între anii 1786-1855, a circa 50 de tăbliţe cerate. Pe una dintre tăbliţe era menţionată sintagma “societas dinastariae” care este o combinaţie latino-greacă. Cuvântul grec “danistes” este echivalentul termenului latin “argentarius”. Aşadar, este vorba de o societate de bancheri, care practica împrumuturi cu dobândă.

În Ţările Române, prima instituţie de tip bancar a apărut în primul deceniu al secolului al XIX-lea în Bucureşti. Apar apoi în anul 1857, la Iaşi, Banca Naţională a Moldovei, şi, în 1866 apare la Bucureşti, Banca Naţională. Prima tentativă de constituire a băncii naţionale a aparţinut principelui Grigore Alexandru Ghica. Deşi supravegheată de stat, după mai puţin de un an de la primele operaţiuni, banca a dat faliment. Cea de-a doua bancă fost autorizată să funcţioneze ca filială a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol, fără nici un control, sau participare la beneficii în favoarea guvernului. Banca Naţională a României a fost înfiinţată ca bancă centrală în anul 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În primul deceniu de activitate bancară, banca centrală apela în fiecare an la credite externe, deşi nu exista nici FMI, nici Banca Mondială. La începutul secolului al XX-lea, statul s-a confruntat cu pericolul incapacităţii de plată datorită crizei economice şi a acumulării datoriei externe şi a recurs la soluţia privatizării băncilor.

Anul 1907 s-a desfăşurat sub puternica influenţă a două crize deosebite: criza monetară internaţională pornită din Statele Unite ale Americii şi criza agrară socială din ţară, datorită răscoalelor ţărăneşti. În aceeaşi perioadă, numeroase bănci noi cu capital românesc îşi încep operaţiunile în judeţe şi în capitală. Dacă în anul 1900, existau 27 de bănci, în 1913, numărul băncilor a crescut la 197. Spre exemplu, în Transilvania, primele instituţii de credit apar în deceniile patru şi cinci ale secolului al 19-lea. Acestea funcţionează în Arad, Sibiu, Braşov, ca sucursale ale unor puternice bănci din Viena şi Budapesta. Sistemul bancar din Transilvania era subordonat sistemului bancar austro-ungar.

Amplificarea activităţii sistemului bancar românesc a necesitat consolidarea sistemului legislativ care reglementa acest domeniu, prin emiterea unor legi precum: Legea pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă din 1934, Legea pentru înlesnirea şi refacerea creditului din anul 1935, precum şi alte reglementări asemănătoare.