Reglementarea normativă și utilizarea economică a contractului de vânzare-cumpărare internațional

I. Cadrul general de reglementare a contractului de vânzare-cumpărare internaţional

Vânzarea-cumpărarea internaţională este un contract original care comportă caracteristici proprii şi probleme specifice. Contractul de vânzare comercială are un caracter internaţional întrucât cuprinde elemnte de extraneitate. Internaţionalitatea contractului de vânzare se întemeiază pe circuitul economic de la o ţară la alta şi naţionalitatea diferită a partenerilor.

Pe langă elementele esenţiale care definesc contractul de vânzare-cumpărare, aşa cum este el definit prin art. 1294 Cod Civil, trebuie să adăugăm şi caracterul comercial, iar când este cazul şi caracterul internaţional, spre a avea o imagine exactă a contractului de vânzare-cumpărare utilizat pentru realizarea activităţii comerciale interne şi internaţionale.

Trebuie menţionat faptul că pe plan internaţional distincţia dintre vânzarea civilă şi cea comercială prezintă o importanţă redusă, convenţiile internaţionale şi legile uniforme în materie nemaifăcând deosebire între vânzarea civilă şi cea comercială, supunându-le pe amândouă aceleiaşi reglementari.

Legea contractului se alege de către părţi, la încheierea contractului dar se poate face şi ulterior, în faţa instanţei de arbitraj sau judecatoreşti însă, până la intrarea în fond a dezbaterilor. Legea aleasă nu va putea fi modificată decât cu unele rezerve, art. 76 din Legea nr. 105/1992 prevazând posibila modificare a legii contractului dar fără să fie afectată validitatea formei contractului şi fără a se aduce atingere drepturilor dobândite între timp de terţ.

Cea mai des folosită categorie de contracte în comerţul internaţional este cea a contractelor de vânzare cumpărare. Legea nr. 105/1992, reglementează contractul de vânzare internaţională în cadrul secţiunii a II-a din capitolul VIII.

Astfel, s-a stabilit că în lipsa unei legi convenite de părţi spre a se aplica vânzării mobiliare, aceasta este supusă legii statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social. De la această regulă există însă o excepţie potrivit căreia contractul de vânzare-cumpărare comercială este supus legii statului în care cumpărătorul are fondul de comerţ sau sediul social, dacă: negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat de către părţi prezente în acel stat sau contractul prevede în mod expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare a mărfii în acel stat

În ceea ce priveşte caracterul internaţional al vânzării comerciale, în Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, singurul criteriu pentru determinarea caracterului internaţional al contractului îl constituie faptul că părţile contractante îşi au stabilimentul în state diferite.

II. Principiile de drept care stau la baza contractului de vânzare internaţional

Raporturile dintre participanţi la activitatea de comerţ internaţional se desfăşoară în conformitate cu politicile comerciale ale statelor. Reglementările aplicabile în materie formează un cadru juridic, al cărui concurenţă şi certitudine este asigurată de un număr de principii .

Legea contractului este inerenta oricărui tip de contract, indiferent dacă este contract intern sau internaţional, deoarece numai acesta îl poate valida şi permite contractului să producă efecte juridice. Contractul de comerţ intern este cârmuit de legea naţională a părţilor. Pentru contractul de comerţ internaţional nu există o lege care să se aplice în mod automat în comerţul internaţional, stabilirea legii care cârmuieşte contractul revine părţilor sau, după caz, instanţei de judecată.

Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt următoarele:

A. Principiul libertăţii comerţului, care asigură participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii.

În contextul relaţiilor economice, principiul libertăţii comerţului este consacrat de Constituţia României din 1991, revizuită în 2003. Prin textul art. 135 alin. (2) lit. a) se prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerţului pe baza egalităţii de şanse a comercianţilor. Pentru execitarea comeţului se cere ca persoanele să aibă calitatea de comerciant şi obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de comerţ internaţional.

Libertatea comerţului, fiind un principiu de drept internaţional public, nu exlude controlul statului, în condiţiile legii, prin intermediul taxelor, impozitelor şi a licenţelor de export-import .