Activitatea Mediatorului - Aspecte Deontologice

Argument

Debutul anilor ’90 ai secolului trecut a pus cu stringenţă problema lipsei de jurisprudenţă a justiţiei din România. Din cauza legislaţiei de tranziţie dar şi a unei exacerbări a rolului judecătorului în interpretarea legislaţiei, nu puţine au fost situaţiile în care acţiuni similare au fost soluţionate în mod diferit de judecători ai instanţelor din circumscripţii diferite. Aceasta a fost şi cauza existenţei unor multe erori judiciare pentru care România a fost condamnată constant la CEDO. Pe cale de consecinţa, încrederea în sistemul juridic românesc a fost constant raportată la cotele cele mai mici comparativ cu celelalte instituţii ale statului. Cu toate că cetăţenii nu aveau încredere în sistem, continuau să sufoce justiţia cu cereri şi solicitau să li se facă dreptate de către persoane în care nu aveau încredere. Reformarea sistemului de justiţie nu presupunea însă doar o practică unitară ci şi rezolvarea unor chestiuni din care să rezulte o astfel de jurisprudenţă. Volumul mare de dosare deduse rezolvării, timpul cît dura şi cheltuielile finale ale demersului judiciar erau probleme care îşi căutau răspuns. Totodată, aderarea la Uniunea Europeană a propus un val de reglementări noi, multe dintre ele făcând trimitere la instituţii inexistente în România. Astfel, în anul 2003 erau legiferate în România, prin Legea 217, aspecte ce ţineau de prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Într-un insolit pe atunci capitol V al normei speciale se făcea referire la medierea în cazurile de violenţă în familie. Era vorba, în mod evident, de o reglementare oarecum impusă de acquis-ul comunitar şi total necorelată cu restul sistemului de drept şi instituţional deoarece, în Romania, la acea dată, medierea ca modalitate de soluţionare a conflictelor nu exista. Abia în 2006, prin Legea 192, legiuitorul român a propus societăţii o modalitate alternativă şi mai puţin formală de rezolvare a conflictelor. Din 2006 şi până în 2013, medierea, ca normă juridică, era puţin cunoscută chiar printre cei iniţiaţi în domeniul juridic. Din februarie 2013, odată cu intraterea în vigoare a legii nr. 134/2010 privind noul Cod de procedură civilă, medierea s-a impus, oarecum controversat , dezbaterii publice prin impunerea informării asupra procedurii ca o etapă prealabilă obligatorie în anumite cauze civile. Într-un final totul a fost tranşat prin decizia Curţii Constituţionale cu nr. 266 din 7 mai 2014, prin care procedura obligatorie de informare asupra medierii a fost declarată neconstituţională. Timp suficient totuşi, în care procedura medierii a scos capul din negura ezoterică. Cunoaşterea comună recunoaşte în prezent medierea ca o soluţie alternativă şi economică la instanţa de judecată. Totodată, ea este şi o variantă de decongestionare a instanţelor şi mai mult decât atât, o soluţie de armonizare a relaţiilor sociale. Mai puţin cunoscut rămâne rolul acestui nou tip de profesionist liberal – mediatorul. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, dobândirea calităţii de mediator nu este condiţionată de absolvirea unei şcoli de profil sau nu necesită cunoştinţe juridice. În măsura în care, calităţile mediatorului constau în neutralitatea, imparţialitatea, folosirea unor tehnici de mediere precum şi ascultarea activă, sintetizarea şi reformularea informaţiilor furnizate de către părţi, constituie, credem, un motiv teminic de aplecare mai atentă asupra cadrului ce orânduieşte activitatea acestuia. Totodată, cunoaşterea regulilor profesionale ale acestei profesii poate reprezenta un necesar demers ofensiv contrar capitalului de suspiciune și neîncredere care caracterizeă relaţiile sociale din societatea românească.

Capitolul 1

Cadrul legal al activităţii de mediere

Ce este medierea?

În România, medierea şi organizarea profesiei de mediator a fost reglementată prin Legea 192/2006. Legea specială a suferit modificări succesive prin Legea nr. 370/2009, O.U.G. nr. 13/2010, Legea nr. 202/2010, Legea nr. 76/2012, Legea nr. 115/2012, O.U.G. nr. 90/2012 şi O.U.G. nr. 4/2013. Reglementări referitoare la mediere sunt prevăzute de asemenea în Noul Cod de Procedură Civilă, în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, precum şi în Directiva nr. 52/2008 a CE, intrată în vigoare în luna mai 2011.

În scopul coordonării şi supravegherii activităţii de mediere în România a fost înfiinţat şi o structură specială – Consiliul de Mediere, - organism autonom, cu personalitate juridică, de interes public, cu sediul în Bucureşti. Consiliul de mediere a dezvoltat Regulamentul de Organizare şi Funcţionare, Codul de Etică şi Deontologie Profesională a Mediatorilor, Normele de Răspundere Disciplinară a Mediatorilor Autorizaţi, Standardul Ocupaţional al Mediatorului, Ghidul Practic pentru parcurgerea procedurii de autorizare a mediatorilor, Stadardul de Formare a Mediatorilor, Lista Furnizorilor de formare profesională şi Tabloul Mediatorilor, tablou ce se actualizează şi se publică anual în Monitorul Oficial al României.

Există, totodată, o legislaţie comunitară referitoare la medierea conflictelor, constând în regulamentele, directivele şi recomandările emise de Comisia Europeană şi Parlamentul European, dispoziţii care acoperă toate domeniile dreptului.