Aderarea Spaniei la CEE

Lipsa unui regim democratic a făcut ca Spania să nu se numere printre cele 6 state fondatoare ale Comunităţii Economice Europene. După moartea Generalului Francisco Franco, în 1975, Spania a fost condusă de Regele Juan Carlos I de Bourbon care a înlăturat regimul dictatorial impus de predecesorul său. Două evenimente importante au pregătit calea spre o eventuală aderare. Mai întâi a fost cererea către Consiliul Comunităţii formulată de Guvernul spaniol la 9 februarie 1962, care a demonstrat dorinţa Spaniei de a lua parte la proiectul de integrare europeană. În al doilea rând, semnarea unui acord de comerţ preferenţial cu piaţa comună pe 29 iunie 1970 a permis economiei spaniole să fie treptat încorporată în economia Comunităţii.

Procesul în urma căruia Spania devine membră a Comunităţii Europene a fost iniţiat la data de 26 iulie 1977, când Guvernul spaniol prezintă Consiliului de Miniştri cererea de aderare. În anul următor, Comisia dă o opinie favorabilă asupra cererii, urmând ca negocierile să se deschidă pe 5 februarie 1979. Guvernul condus de Adolfo Suárez a impulsionat relaţiile cu Europa ceea ce a permis ca Spania să se numere printre ţările europene, democratice şi occidentale, având o politică bazată pe valorile europene şi pe respectul individualităţii. Între 1977 şi 1980, Spania a ratificat Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi culturale, a devenit membru al Consiliului Europei şi a semnat Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Instalarea regimului democratic, adaptarea structurilor şi producţiei agrare spaniole la politica agricolă comună, reducerea cotei de pescuit, precum şi adaptarea structurilor economice spaniole au fost principalele teme dezbătute în cadrul rundelor de negocieri. “Negocierile au fost tensionate de dosarele spinoase ale agriculturii şi industriei textile care puteau să influenţeze negativ raporturile în cadrul Comunităţii.” Sub conducerea lui Leopoldo Calvo-Sotelo, timp în care Spania a aderat la NATO, şi a lui Felipe González, s-au purtat negocierile cu Comunitatea, care au fost larg acceptate de către partidele cu reprezentare parlamentară. În cele din urmă, după 7 ani de zile, la data de 12 iunie 1985, preşedintele Guvernului, Felipe González, a semnat Tratatul de Aderare a Spaniei la Comunitatea Economică Europeană. Aceasta s-a realizat în “Salón de Columnas” de la Palatul Regal din Madrid, în prezenţa ministrului Afacerilor Externe (Fernando Moran), a secretarului de stat pentru Relaţiile cu Comunităţile Europene (Manuel Marín), precum şi a reprezentantului permanent la Comunităţile Europene (Gabriel Ferrán). Tratatul a fost ratificat în unanimitate de către Congresul Deputaţilor. 1 ianuarie 1986 este data la care Spania aderă la Comunităţile Europene, devenind membru cu drepturi depline. Întregul proces de integrare al Spaniei s-a desfăşurat concomitent cu cel al Portugaliei.

Comunitatea Europeană în urma aderării Spaniei

Aderarea Spaniei şi Portugaliei la o Europă comună a ridicat numărul populaţiei la 329 de milioane şi reprezintă cea de a treia extindere a Comunităţii Europene, numărul statelor membre ridicându-se la 12.

Reconfigurarea instituţiilor în urma acestei expansiuni a dat Spaniei 8 voturi în cadrul Consiliului, fiind a cincea ţară dintre cele mai populate. Comisia Europeană a ajuns să fie alcătuită din 17 comisari, dintre care 2 spanioli: Manuel Marin şi Abel Matutes. În Parlamentul European, Spania a fost reprezentată de 60 de europarlamentari dintr-un număr total de 518 de locuri. În actul de aderare a fost prevăzută o perioadă de doi ani de zile timp în care Spania şi Portugalia nu au avut posibilitatea de a organiza alegerile generale pentru Parlamentul European. În 10 iunie 1987 spaniolii au votat deputaţii care aveau să îi reprezinte în Parlamentul European, iar din 1989 până în 1992 Enrique Baron a prezidat această instituţie.

Numărul de judecători ai Curţii de Justiţie Europene a crescut de la 11 la 13, iar numărul avocaţilor generali de la 5 la 6. În plus, 21 membri ai Comitetului Economic şi Social au fost din Spania. În cadrul Curţii de Conturi a fost stabilit câte un reprezentant din fiecare stat membru. Cu privire la Banca Europeană de Investiţii, numărul de vicepreşedinţi a crescut de la cinci la şase, noua poziţie fiind folosită în comun de către Spania şi Portugalia.

Spania în instituţiile europene

Din momentul în care a devenit membru cu drepturi depline, 1 ianuarie 1986, Spania, alături de celelalte state membre, s-a implicat activ în procesul construcţiei europene. Aderarea sa a coincis cu efortul Comunităţii Europene pentru o integrare economică şi monetară eficientă. În acelaşi timp, cele 12 ţări au făcut primi paşi spre dezvoltarea cooperării politice între ele.

Această dorinţă de integrare s-a manifestat prin Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, care avea ca scop crearea unei adevărate pieţe interne, fără frontiere şi extinderea Comunităţii. Tratatul Uniunii Europene, semnat la Maastricht în 1992, este cel mai important progres în procesul de integrare economică şi politică a Europei. Acest tratat prevedea crearea unei uniuni economice şi monetare, cu monedă comună şi bancă centrală. Până la sfârşitul anului 1999 s-a dorit “o recunoaştere deplină a «Statelor Unite ale Europei», ca bloc integraţionist, cu o putere politică, economică şi probabil, militară, ce ar putea rivaliza cu Statele Unite ale Americii.” Au fost stabilite, de asemenea, criteriile de convergenţă economică ce urmează să fie îndeplinite de ţările care aspiră să adere la Uniune. Din acel moment, prioritatea Guvernului spaniol a fost realizarea cerinţelor economice, pentru a se alătura grupului de ţări care au constituit Uniunea Economică şi Monetară de la bun început.

La 1 ianuarie 1999, fiind îndeplinit cadrul stabilităţii economice necesar, Spania a adoptat moneda unică europeană, “euro”, împreună cu Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda şi Portugalia, mai târziu alăturându-se şi Grecia. Punerea în circulaţie a monedei s-a realizat la 1 ianuarie 2002 în cele 12 state membre. Stabilirea monedei euro şi a Băncii Centrale Europene a fost un reper istoric fără precedent în progresul către o Europă din ce în ce mai unită. Uniunea Economică şi Monetară a devenit o realitate şi un factor decisiv în creşterea competitivităţii economiilor în ţările membre.

Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999 marcând noi progrese în construirea Europei prin consolidarea politicilor comune deja definite în Tratatul Uniunii, în special prin instituirea unei politici de ocupare a forţei de muncă şi crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.