Ajutoarele de stat în Uniunea Europeană

Ratiunea principalã de a fi a politicii în domeniul concurentei (PDC) este determinatã de faptul cã piata nu poate, în mod natural, sã functioneze normal, fiind necesare interventii din afarã, care sã-i asigure o evolutie corespunzãtoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piatã si concurentã în garantarea bunãstãrii consumatorilor, în realizarea unei repartitii optime a resurselor si în oferirea unei motivatii puternice privind cresterea eficientei si a nivelului tehnic si calitativ al productiei. Totodatã, principiul economiei de piatã deschise nu implicã existenta unei atitudini pasive fatã de modul de functionare al pietelor, ci dimpotrivã, impune mentinerea unei vigilente constante, pentru a permite mecanismelor pietei sã functioneze corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizãrii, caracterizat prin adâncirea integrãrii la nivelul pietelor.

Raportul Spaak studiaza în detaliu diferitele feluri de reglementari de piata, necesare într-o Piata Comuna; demonstreaza necesitatea politicii de competitie pentru evitarea practicilor discriminatorii, necesitatea metodelor de atac a politicilor monopoliste si necesitatea unor reguli clare referitoare la ajutorul de stat acordat industriei. Sunt studiate probleme din domeniul economic care apar datorita practicilor legislative si reglementatorii, diferite de la un stat la altul.

Conform teoriei economice, cresterea concurentei pe piatã va conduce la o mai bunã alocare a resurselor, ca urmare a faptului cã preturile bunurilor si serviciilor vor tinde cãtre nivelul costurilor marginale. În conditiile concurentei perfecte, preturile vor fi egale cu costurile marginale astfel încât profiturile vor fi zero. Ca atare, producãtorii vor avea tendinta sã intervinã pentru a-si creste profiturile, prin initierea unor mãsuri care sã ducã la restrângerea concurentei. Într-o guvernare caracterizatã prin „laissez-faire”, nu se va putea interveni împotriva unei asemenea optiuni strategice.

Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurentei sunt de naturã diversã si au variat în timp. Fãrã a încerca sã facem trimiteri mult prea îndepãrtate în timp, trebuie sã observãm cã, primul set de reguli în domeniul concurentei a fost continut în US Sherman Act, din 1890. Mãsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorãrilor crescânde legate de cresterea numãrului de întelegeri din domeniul cãilor ferate, petrolului si bãncilor de la sfârsitul secolului al XIX-lea, concentrãri economice care amenintau stabilitatea sistemului economic si politic. În diferitele tãri europene, de la începutul secolului al XX-lea, regulile în domeniul concurentei au cãutat sã asigure o balantã între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme si riscurile politice si economice pe care le implicã. Atât în Germania, cât si în Japonia dupã al doilea rãzboi, fortele aliate au impus o legislatie anti-monopoluri cu scopul de a restrânge puterea unor uriasi financiari-industriali, care sustinuserã eforturile de rãzboi ale acestor tãri. Din motive similare, prevederi anti-trust au fost introduse si în Tratatul CECO, semnat la Paris în 1954, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început si reglementãri privind controlul concentrãrilor.

În cazul Comunitãtii Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE, dar din ratiuni diferite. În acest caz, regulile privind concurenta au servit pentru a asigura faptul cã restrictiile – tarifare si netarifare – existente în cadrul relatiilor comerciale dintre tãrile membre si anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite tãri.

Conform reglementãrilor comunitare, politica în domeniul concurentei nu reprezintã un scop în sine, ci o conditie necesarã realizãrii pietei interne. Astfel, Art. 3(g) TCE subliniazã faptul cã scopul urmãrit este acela de a permite instituirea unui „regim care sã asigure faptul cã, în cadrul pietei interne, concurenta nu este distorsionatã”.