Aplicarea Clauzelor de Răspundere Penală în Materie de Încălcare a Legislației de Mediu

1. Aplicarea clauzelor de răspundere penală în materie de încălcare a legislaţiei de mediu

În literatura juridică există mai multe opinii cu privire la răspunderea juridică penală pentru încălcarea legislaţiei ecologice. Unii cercetători sunt împotriva extinderii acestei forme a răspunderii juridice asupra sferei de incidenţă a dreptului ecologic, afirmând că ea trebuie să fie doar o metodă adăugătoare în ocrotirea mediului, susţin savanţii O. Kiciatov, N. Osipov, G. Levcenco. Dar dreptul penal este un mijloc eficient utilizat de stat pentru păstrarea mediului şi folosirea raţională a resurselor naturale.

Evoluţia spectaculoasă a dreptului mediului înconjurător sub presiunea crizei ecologice generalizate, pe de o parte, şi preocupările statelor puternic dezvoltate de a proteja mediul înconjurător, pe de altă parte, au pus în evidenţă insuficienţa şi ineficacitatea normelor de recomandare pentru protecţia mediului, precum şi a formelor de răspundere civilă şi contravenţională. În această situaţie, s-a recurs la incriminarea acţiunilor de poluare, elaborându-se acte normative, pe sectoare protejate, în care sunt prevăzute numeroase infracţiuni.

Astfel, autorul rus O. Dubavic a ajuns la concluzia că fenomenul criminalităţii „s-a îmbogăţit” cu un nou sector de fapte socialmente periculoase şi anume infracţiunile ecologice, care pot şi trebuie să fie studiate dintr-o perspectivă sectorială, dar cu o viziune globală când este vorba de aprecierea pericolului acestor infracţiuni şi a strategiilor de prevenire şi contracarare a lor.

Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecţia mediului înconjurător se înscrie în principiile răspunderii infracţionale, specificul angajării ei cu privire la protecţia mediului fiind determinat de natura obiectelor ocrotite de lege şi a căror atingere este adusă prin abaterea săvârşită cu vinovăţie.

Autoarea română Daniela Marinescu consideră în lucrarea sa că pentru a angaja răspunderea penală, abaterea trebuie să constituie un pericol social ridicat şi să prezinte o serioasă ameninţare a intereselor societăţii în domeniul ocrotirii mediului înconjurător, al folosirii resurselor naturale ori chiar să ameninţe viaţa sau sănătatea oamenilor.

Temeiul faptic pentru apariţia răspunderii juridice penale în domeniul ecologic este săvârşirea unei infracţiuni ecologice.

Ordinea de drept ecologică se atribuie la obiectul atentatului infracţional. Consecinţa este dauna adusă mediului înconjurător sau pericolul real de survenire a ei. Lipsa acestui semn obligatoriu în componenţa infracţiunii o lipseşte pe aceasta de caracterul social periculos sau o retrage din categoria infracţiunilor ecologice, ea fiind încadrată în alte componenţe de infracţiuni.

O problemă esenţială este delimitarea infracţiunilor ecologice de delictele ecologice care nu atrag după sine răspunderea penală. Infracţiunea şi delictul, la exterior, pot să fie exprimate prin încălcarea aceloraşi reguli de protecţie a naturii sau prin săvârşirea unor faptelor analoge.

În practica luptei cu încălcările legislaţiei ecologice, tipul răspunderii (penale sau administrative) depinde de circumstanţele concrete ale contravenţiei ecologice, de tipul şi gradul pagubei pricinuite, de gravitatea consecinţelor etc.

Răspunderea juridico-ecologică penală se include în principiile şi regulile generale ale răspunderii penale, dar se caracterizează printr-un anume specific. Specificul acestei răspunderi constă în natura obiectului ocrotit de lege (nu numai elementele naturii aer, apă, regn vegetal sau animal, sol) dar inclusiv şi viaţa, şi/sau sănătatea oamenilor. Astfel, aplicarea corectă a prevederilor legislaţiei ecologice şi penale, inclusiv şi schimbarea atitudinii atât a personalului organelor penale şi judecătoreşti, inclusiv a populaţiei va contribui la dezvoltarea şi menţinerea condiţiilor favorabile de trai pentru om şi existenţa unui mediu natural ecologic.

2. Regimul juridic privind transportul deşeurilor

O cantitate prea mare de deşeuri periculoase se transportă încă pe distanţe lungi. În unele ţări standardele privitoare la tratare şi depozitare sunt îngăduitoare şi, drept consecinţă, tratarea şi depozitarea sunt foarte ieftine. Dar transferarea deşeurilor dintr-o ţară cu standarde exigente de mediu (şi, deci, cu costuri mari de tratare şi depozitare) în ţări în care aceste operaţii nu sunt foarte costisitoare, nu este o opţiune adecvată pe termen mediu şi lung. Oricum, transportul deşeurilor trebuie minimizat în vederea reducerii riscului de accidente şi economisirii resurselor. Politica UE stabileşte că, pe teritoriul Europei, deşeurile trebuiesc depozitate în locuri cât mai apropiate de acela în care au fost produse (principiul proximităţii).

La cererea Adunării Generale a ONU, Consiliul de Administrare al PNUE, după adoptarea liniilor directoriale şi principiilor privind gestionarea raţională din punct de vedere ecologic a deşeurilor periculoase, a reunit un grup de experţi tehnici şi juridici în vederea elaborării unei Convenţii generale în domeniu. Ca urmare a acestui fapt, la 22 martie 1989 a fost semnată Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi eliminării acestora.