Asigurarea de răspundere civilă pentru malpraxis în domeniul sănătății

1. Introducere

Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în cea de afaceri. Prin urmare, există riscuri comerciale şi riscuri personale.

Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă să platească o primă asiguratorului, iar acesta ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment, obligandu-se ca la producerea lui să plăteasca asiguratorului sau unei terţe persoane (beneficiar) o indemnizaţie (despăgubire sau sumă asigurată) in limitele convenite.

Contractul de asigurare este reglementat, pe de o parte, de normele generale cuprinse în acte normative (legi şi decrete) aplicabile oricărui contract de asigurare, iar pe de altă parte, de normele speciale corespunzătoare fiecarei ramuri de asigurare (de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă). În cadrul fiecarei ramuri se intâlnesc şi fac parte integrantă din contractul de asigurare încheiat norme speciale prin care sunt stabilite condiţiile de asigurare pentru fiecare categorie de contract.

În România activitatea de asigurare este definita prin art. 2 al Legii nr. 32/2000, ca fiind „activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată”.

Contractul de asigurare este un act încheiat între asigurat si asigurator care reglementeaza relatiile lor reciproce în functie de tipul asigurarii.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul cărora o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta sa, ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare. La baza răspunderii civile stau două principii fundamentale: principiul reparării integrale a prejudiciului, prin care se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunatoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară („restitutio in integrum”) şi principiul reparării în natură a prejudiciului, adică repararea prin mijloace naturale, adecvate, cum sunt restituirea bunului, înlocuirea lui cu unul similar, repararea tehnică a bunului, etc.

Răspunderea civilă îmbracă două forme: răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civila delictuală. Codul Civil Român supune cele două forme ale răspunderii civile unor regimuri juridice sensibil deosebite. Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării prestaţiei datorate. Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de-a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală.

Deci, asigurările de răspundere civilă au ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat unor terţe persoane, în condiţiile în care asiguratul este răspunzator din punct de vedere legal.

Răspunderea civila legală reprezintă temeiul în baza căreia o persoană poate acţiona în judecată o altă persoană sau organizaţie, care se presupune a fi vinovată de producerea unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare. Răspunderea civilă legală presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;

b) dovada existentei unui prejudiciu;

c) existenţa unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita a asiguratului şi prejudiciul adus terţei persoane;

d) constatarea culpei asiguratului care a savârşit fapta ilicită.