Asistența socială a deținuților

Introducere

Printre multiplele probleme ale societăţii contemporane una din cele mai dificile, care necesită o atenţie deosebită a cercetătorilor şi practicienilor, este resocializarea cetăţenilor, care au comis fapte infracţionale.

Starea criminalităţii recidive în Republica Moldova, chiar şi în condiţiile diminuării unor indicatori statistici ai ei, trezeşte o anumită îngrijorare. Cea mai sumară analiză a criminalităţii existente ne convinge de faptul că cauzele fenomenului dat nu sînt legate doar de existenţa unui mecanism insuficient ajustat al reglementării juridice sau al unei activităţi nesatisfăcătoare ale organelor de drept. Soluţionarea acestei probleme este organic legată de combaterea şi prevenirea criminalităţii în ansamblu. Ţinînd cont de aceasta o sarcină de bază şi actuală a

organelor de stat este elaborarea unor măsuri eficiente, în măsură să asigure o luptă categorică cu

criminalitatea în general şi cu criminalitatea recidivă în particular.

Pînă în prezent pedeapsa cu închisoare rămîne a fi una din cele mai frecvent aplicate

măsuri de pedeapsă penală. Totodată statul nu trebuie să uite că după ispăşirea termenului de

pedeapsă stabilit de instanţa de judecată, iar în unele cazuri şi înainte de termen, condamnatul se

va întoarce în societate, unde va fi nevoit să se adapteze la noile împrejurări şi să-şi asigure

existenţa.

În acest context o importanţă deosebită o are problema resocializării persoanelor care îşi

ispăşesc sau şi-au ispăşit pedeapsa privativă de libertate în instituţiile penitenciare. Anume

resocializarea condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare serveşte drept criteriu de bază al aprecierii eficacităţii lucrului instituţiilor care pun în executare pedepsele.

Problema generală a resocializării are şi o importanţă de sinestătătoare. Sporirea cantitativă

a numărului indivizilor desocializaţi se poate răsfrînge într-o transformare calitativă în rezultatul

căreia poate fi posibilă creşterea tempourilor diferenţierii sociale, iar aceasta ameninţă cu apariţia

unui număr mare de persoane tentate să intre în conflict cu legea.

Statul îşi face un deserviciu cheltuind sume mari pentru cercetarea noilor infracţiuni,

desfăşurarea proceselor de judecată, etaparea condamnaţilor şi deţinerea lor în penitenciare

termene de lungă durată în loc de a petrece unele măsuri de mare anvergură în vederea adaptării

lor sociale prevenind astfel recidiva în rîndul acestora. Astfel, doar pentru întreţinerea sistemului

penitenciar în anul 2009, din bugetul de stat al Republicii Moldova au fost alocate 237 mln.

457,78 mii lei .Necesitatea de a cheltui mijloace considerabile pentru deţinerea

condamnaţilor în penitenciare limitează posibilităţile statului de a realiza programe privind

prevenirea criminalităţii şi resocializarea condamnaţilor. În aceste condiţii indicii statistici relevă

faptul că din numărul total de condamnaţi 53,25% au comis recidivă .

Practica executării pedepsei cu închisoare este complexă şi contradictorie. Pe de o parte,

instituţiile penitenciare trebuie să modeleze viaţa condamnatului în libertate, iar pe de altă parte –

în interiorul lor se execută pedeapsa şi se realizează scopurile acesteia în condiţiile regimului

coercitiv prin regulile căruia se determină limitele şi procedeele influenţării corecţionale asupra

condamnaţilor, fapt care nu are loc la libertate.

Adoptarea unei noi legislaţii execuţional-penale a pus baza unei schimbări reale a politicii

penale şi execuţional-penale în sensul umanizării ei, a creat în instituţiile penitenciare condiţii

mai favorabile pentru o resocializare reuşită a condamnaţilor.

Persoanele liberate se reîntorc în societate purtînd cu ei experienţa căpătată în detenţie. În

cele mai dese cazuri aceasta este negativă, de aceea statul este cointeresat ca persoana anterior

condamnată să înceapă cît mai curînd un mod de viaţă social acceptabil şi să nu săvîrşească din

nou infracţiuni. Revenind la libertate, foştii condamnaţi se ciocnesc cu o multitudine de

probleme, printre care probleme locative, financiare, familiale, cu anturajul etc.

Astfel, în prezent nu mai există îndoieli de faptul că calitatea activităţii instituţiilor

penitenciare, gradul de implicare a organelor administrării locale, colectivelor de muncă, familiei

şi anturajului apropiat influenţează, în mare măsură, soarta persoanei liberate şi starea

criminalităţii în general.

Deficienţele care apar în procesul organizării procesului de resocializare penitenciară şi

postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare invocă necesitatea studierii lor

multilaterale în baza experienţei istorice şi străine precum şi ţinînd cont de practica existentă în

prezent.

Totodată, soluţionarea problemelor de resocializare nu este posibilă fără o bază legislativă

adecvată, care ar reglementa procesul resocializării determinînd scopurile şi sarcinile ei.

Actualitatea temei este determinată şi de necesitatea revizuirii actualului cadru normativ privind

soluţionarea problemelor menţionate.

Capitolul I: Dimensiuni conceptuale privind comportamentul delicvent

1.1 Efectele mediului penitenciar asupra vieţii persoanelor în conflict cu legea

Detenţia reprezintă o modalitate de a-i pedepssi pe infractori şi de a-i apăra pe cetăţeni de aceştia. Dar scopul de bază al sistemului penitenciar este cel de resocializare a individului. Au oare închisorile acest efect asupra celor încarceraţi? Realitatea ne demonstrează ferm că răspunsul este unul negativ.