Aspecte generale privind sancționarea infractorilor minori - măsuri educative

Cap.1 Condiţiile răspunderii penale a minorilor.

1. Condiţiile răspunderii penale a minorilor.

Problema răspunderii penale a minorilor şi în genere problema prevenirii şi combaterii delincventei juvenile a constituit şi continuă să constituie una dintre problemele cele mai grele şi mai dramatice care se pun pe planul politicii penale şi al dreptului penal. Actualitatea acestei problematici este întreţinută de realitatea fenomenului infracţional în rândul tineretului, al adolescenţilor şi tinerilor adulţi uneori cu îngrijorătoare recrudescente, iar dramatismul acestei situaţii este determinat de însăşi natura criminalităţii juvenile în care se întâlnesc, pe de o parte lipsa capacităţii deplinde de înţelegere a semnificaţiei sociale a pedepselor şi în genere lipsa de experienţă, care împinge adesea la fapte necugetate pe un adolescent abia ieşit din copilărie sau chiar pe un tânăr adult, aflat şi el în aşa numita post-adolescenta, iar pe de altă parte nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor, gravitatea uneori deosibita a faptelor săvârşite de aceştia.Pe de o parte societatea se vede grav ameninţată prin faptele antisociale săvârşite de adolescenţi sau de tineri fără experienţă şi trebuie să se apere prin orice mijloace corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte se afla în faţa unor făptuitori imaturi care, aşa cum nu înţeleg în toată amplitudinea ei, semnificaţia social a faptelor pe care le săvârşesc, tot aşa nu înţeleg nici semnificaţia reacţiei de apărare a societăţii, a pedepselor ce li se aplica mai ales atunci când reacţia societăţii are loc în mod nedirentiat, fără să se ţină seama de particularitatiile psiho-fizice ale nevârstnicilor.

Necesitatea obiectivă a apărării sociale a pus deci spre rezolvare problema răspunderii penale a nevârstnicilor, a condiţiilor în care aceştia trebuie să răspundă penal pentru faptele antisociale pe care le săvârşesc. Aşa cum s-a arătat cu ocazia cercetării condiţiilor generale în care persoană fizică poate fi subiect al infracţiunii, este în genere admis că perioada copilăriei, se caracterizează prin lipsa de înţelegere a semnificaţiei sociale şi de dirijare conştientă a actelor de conduită, ceea ce pune pe copil în afară răspunderii penale.

Dificultăţile existente şi în prezent în stabilirea unei limite precise de vârsta până la care durează perioada copilăriei au făcut ca această limită până la care răspunderea penală este exclusă să difere, uneori în mod substanţial, de la o legislaţie la alta.Sub influenţa ideilor avansate de criminologie şi de psihologia pedagogică, s-a impus în legislaţiile penale contemporane tendinţa de a prelungi etapa copilăriei sub raportul răspunderii penale, pentru a scoate din incidenţa legii penale un număr cât mai mare de copii faţă de care să se ia măsuri educative obişnuite pentru a-i îndruma pe calea muncii şi a vieţii cinstite. Aşa cum s-a arătat, tocmai în acest sens a evoluat legislaţia penală romană.În dreptul penal în vigoare, această problemă a fost rezolvată prin dispoziţiile art.99 C.p., potrivit cărora minorul care nu împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, ca şi cel de vârsta între 14 şi 16 ani care nu a săvârşit fapta cu discernământ, nu răspunde penal.

Legea noastră penală prevedere aşadar, de altfel că toate legislaţiile penale contemporane, răspunderea penală a minorilor condiţionată însă de constatarea, pentru cei care aveau 14 ani, dar nu aveau încă 16 ani, a existenţei discernământului în momentul săvârşirii faptei, sau fără vreo condiţie anume pentru cei care aveau vârsta de 16 ani.În aceste condiţii, fapta săvârşită cu vinovăţie de către făptuitorul minor este infracţiune, iar făptuitorul este infractor şi trebuie să răspundă penal.

2. Consecinţele răspunderii penale a minorilor.

Existenţa răspunderii penale are drept consecinţă inevitabilă aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşite.În cazul delicvenţilor minori, problemă specială care se pune spre rezolvare este aceea a sancţiunii în care trebuie să se concretizeze răspunderea penală, având în vedere tocmai particularităţile psihico-fizice ale acestei categorii de subiecţi ai răspunderii penale.În instoria dreptului penal, această problemă a fost soluţionată în moduri diferite. Dacă în dreptul sclavagist şi apoi în dreptul feudal, copii (Infantes sau infatiae proximi) nu răspundeau penal, în schimb cei care depăşeau vârsta copilăriei, erau asimilaţi cu varstinicii şi pedepsiţi ca şi aceştia.Se justifică severitatea faţă de infractorii nevârstnici prin afirmaţia că răutatea pe care au manifestat-o înlocuieşte vârsta lor fragedă (maliţia supplet aetatem). Era desigur o tragică eroare, findca pedepsirea severă a adolescenţilor, mai ales în condiţiile de atunci, nu putea avea alt rezultat decât distrugerea fizică sau eşuarea definitivă a tânărului în lumea crimei.

Este de remarcat încă să că, chiar în dreptul modern, în perioada de început a acestuia, deşi se condisera că minoritatea infractorului constituie o scuză atenunanta, minorul era privit ca un fel de delicvent liliputan, faţă de care se aplică o pedeapsă mai uşoară faţă de infractorul major, dar nu se vedea nici o deosebire între criminalitatea vârstnicului şi aceea a minorului. De-abia către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, odată cu dezvoltarea cercetărilor de criminologie şi de psihologie pedagogică, s-a impus treptat concluzia că adolescentul în general şi adolescentul infractor în special reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare având un orizont psiho-moral propriu şi că reacţia de apărare socială, faţă de conduită sa socialmente periculoasă, trebuie să vizeze mai puţin reeducarea făptuitorului şi mai mult refacerea, în condiţii schimbate a educaţiei deificitare pe care a primit-o anterior. Nu pedepsele pot realiza o astfel de finalitate, ci măsurile educative care să asigure formarea morală normală a minorului.

Aceste măsuri nu s-au impus însă niciodată şi nici în mod complet. Fără să se renunţe la pedepse, a fost creat pentru minorii infractori un sistem sancţionator mixt alcătuit din pedepse şi măsuri educative reglementate sub denumirea de măsuri de siguranţă, acordându-se prioritate măsurilor educative, pedepsele aplicându-se numai dacă măsurile educative apăreau ca insuficiente.

În dreptul contemporan sistemul sanctionar pentru minori a evoluat pe aceste coordonate. Literatură de specialitate recomanda cu insistenţă iar unele legislaţii consacra explicit, aplicarea cu precădere a măsurilor educative şi accentuarea caracterului execeptional al pedepselor aplicate minorilor infractori. Aşa cum observă unii autori, aplicarea de pedepse faţă de minori are un caracter mai puţin excepţional decât să speră iniţial, scontandu-se astfel din ce în ce mai mult pe caracterul coercitiv şi initimidant al pedepsei.

3. Evoluţia sistemului sancţionator al minorilor în ţara noastră

Sistemul sancţionator al minorilor infractori a urmat în dreptul nostru penal de până în august 1944 aceeiasi evoluţie pe care au cunoscut-o sistemele de drept occidentale. Codul penal de la 1864 nu prevedea un sistem de sancţiuni special pentru minori, pedepsele ce li se aplicau erau însă mai uşoare. Abia în Codul penal de la 1936 a fost prevăzut un regim sanctionar mixt, alcătuit din pedepse şi măsuri educative, numite măsuri de siguranţă şi prevăzute laolaltă cu acestea.

Legea prevedea că minorului care răspundea penal i se puteau aplica fie măsuri de siguranţă cu caracter educativ, fie pedepse.Că măsuri de siguranţă educative legea prevedea libertatea supravegheată şi internarea într-un institut de reeducare morală, iar ca pedepse prevedea mustrarea, că sancţiune penală specifică, şi închisoare corecţională, specie de pedeapsă privativă de libertate care se aplică minorilor în condiţii mai uşoare şi cu limite mai reduse decât pedepsele pentru infractorii majori.

De asemenea, dacă infractorul minor împlinise 15 ani în momentul săvârşirii faptei şi avea avere proprie o profesie, i se putea aplica şi pedeapsa amenzii.

Este de remarcat că legea prevedea regulă că pedepsele puteau fi aplicate minorilor numai atunci când instanţă îşi făcea convingerea că aplicarea măsurilor de siguranţă cu caracter educativ ar fi nesatisfăcătoare.

Deşi criticabil pentru includerea măsurilor educative printre măsurile de siguranţă şi pentru alte neajunsuri sistemul santionator al minorilor consacrat de Codul penal roman de la 1936 exprima concepţii înaintate ale timpului, ceea ce exprima menţinerea sa în vigoare, fără modificări deosbite, până la intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1969, a actualului Cod penal.