Autonomia locală - caractere generale

Cuvantul „autonomie” deriva din limba greaca veche, in care prefixul „auto”=singur, de la sine, independent, iar „nomos”=lege. Prin urmare, in sens etimologic, prin notinea de autonomie urmeaza sa se inteleaga libertatea (dreptul) de a se guverna prin propriile sale legi. Raportandu-ne la pozitia in stat a diferitelor colectivitati umane aflatoare pe teritoriul lui, ele vor putea fi considerate autonome in cazul in care vor fi in situatia de a adopta norme juridice in conditii de independenta fata de autoritatea publica centrala.

Trebuie observat insa ca notiunea de autonomie astfel definita nu poate fi corect inteleasa daca nu se are in vedere faptul ca in societatea moderna, apare o ierarhizare a normelor juridice in functie de forta lor juridica mai mare sau mai mica, in cadrul careia actele autoritatilor administrative centrale si locale trebuie sa fie conforme legilor. Avand in vedere aceasta diversificare a normelor juridice, gradul de autonomie a organului, care le emite, va putea varia la randul sau dupa cum el este abilitat sa emita legi, adica acte normative cu cea mare forta juridica sau acte juridice subordonate legilor. Astfel va putea exista o autonomie legislativa atunci cand unor colectivitati umane li se recunoaste dreptul de a adopta, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanti, norme cu cea mai mare forta juridica, adica legi constitutionale, organice sau ordinare. Dimpotriva se va putea vorbi de o autonomie administrativa, atunci cand respectivei colectivitati umane i se recunoaste numai dreptul ca pe baza si in conformitate cu legile in vigoare, sa emita, prin vot, fie direct, fie indirect, norme obligatorii de interes local. Dupa cum se vede, clasificarea autonomiilor in autonomii legislative si administative nu este decat o reflectare a distinctiei mai generale intre functia legislativa si cea executiva a statului. Daca unei colectivitati umane i se recunoaste dreptul de a exercita ea insasi sau prin reprezentanti alesi de ea functia legislativa, se va putea spune ca ea se bucura de „autonomie legislativa”. Acesta este cazul stateler membre ale statelor federale, in structura carora organele legislative proprii sunt competente sa adopte legi in toate domeniile de raporturi sociale, cu exceptia celor date, prin insusi textul Constitutiei, in competenta organului legislativ federal. In schimb, daca ceea ce i se recunoaste unei colectivitati umane este numai dreptul de a adopta, direct sau prin reprezentanti, norme juridice cu o cu o forta juridica subordonata legilor, vom fi in prezenta unei „autonomii administrative”. Asa fiind, intrucat in sensul Constitutiei si a art. 1 alin. (2) din Legea nr.69/1991, organele alese ale comunelor, oraselor si judetelor se bucura numai de autonomie administrativa, consecinta este ca ele nu vor putea emite acte normative care sa modifice, sa abroge sau sa suspende legile in vigoare, ci vor trebui sa li se conforme in intreaga lor activitate.

Definitia data autonomiei locale de Legea nr. 69/1991 si de Carta europeana lasa deschisa problema criteriului sau a criteriilor de departajare a competentelor intre organele centrale si locale, caci aceste texte se marginesc sa vorbeasca despre dreptul si capacitatea autoritatilor locale de a rezolva o parte importanta a treburilor publice, fara sa dea alte precizari.

In art. 119, Constitutia tarii noastre consacra principiul autonomiei locale dupa care este organizata si functioneaza administratia publica din unitatile administrativ-teritoriale. Totodata, determinat de caracterul unitar al statului nostru, Constitutia consacra si cel de-al doilea principiu de organizare si functionare al administratiei publice din unitatile administrativ-teritoriale, si anume principiul descentralizarii serviciilor publice. Faptul ca aceste doua principii sunt cuprinse in acelasi articol demonstreaza ca aceste doua principii actioneaza concomitent si ca cerintele lor se intrepatrund astfel incat sa se asigure, pe de o parte, autonomia locala, iar pe de alta parte, conducerea unitara intregii tari.

Un criteriu de departajare a competentelor intre autoritatile publice locale si cele centrale pare a fi oferit de art. 120 alin. (2) al Constitutiei, potrivit caruia consiliile locale si primarii rezolva treburile publice din comune si orase, prevedere care lasa sa se inteleaga ca ceea ce revine autoritatilor publice locale sunt treburile de interes local, spre deosebire de treburile de interes national, care apartin competentei organelor centrale.

In practica, o delimitare categorica intre treburile de interes local si cele de interes general este de foarte multe ori greu de facut. Aceasta pentru ca interesul public general nu este altceva decat o rezultanta a ansamblului intereselor publice locale, pe care le inglobeaza si le amalgameaza. Asa, de exemplu, mentinerea ordinii publice in comune si orase este in primul rand o problema de interes national, caci, la nivelul intergii tari, ordine publica nu va exista decat daca ea este infaptuita in toate localitatile. Asa fiind, ramae deschisa intrebarea de a sti ce sarcini legate de mentinerea ordinii publice urmeaza sa revina organelor centrale si care dintre ele sa revina organelor locale. Situatia este asemanatoare si in sfera altor interese, cum sunt cele legate de ocrotirea sanatatii publice, de asigurarea aprovizionarii cu alimente si bunuri de consum ale populatiei, de buna desfasurare a circulatiei pe drumuri publice, de aparare a tarii, etc.

Intrucat criteriile de delimitare a sferei de competenta a organelor locale in raport cu cea a organelor centrale oferite de Constituita din 1991, revizuita in 2003 si de Carta autonomiei locale sunt foarte elastice, a revenit Legii nr. 69/1991 sarcina de a concretiza cateva conditii minimale pentru a putea fi vorba de o adevarata autonomie locala. Aceste conditii sunt:

a). O prima conditie este ca diferitele comunitati locale (comuna, orasul si judetul) sa dispuna de organe proprii, alese in mod liber prin votul direct sau indirect al tuturor cetatenilor maturi, demni si capabili, domiciliati in raza lor.

b). O a doua conditie pentru a considera o colectivitate locala ca fiind autonoma este ca ea sa fie inzestrata atat cu personalitate juridica civila, cat si cu personalitate de drept public.

c). O a treia conditie, care-si gaseste reflectare in Legea nr.69/1991, se refera la faptul ca, pentru a fi autonoma, o colectivitate locala trebuie sa dispuna de un minim de atributii in ceea ce priveste in stabilirea propriei sale organizari .