Avocatul Poporului ca Instituție de Autoritate Publică

Dacă am analiza instituţiile politice în sensul strict al ansamblului normelor juridice referitoare la organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice care realizează puterea politică şi care îşi au izvorul principal de drept în Constituţie, atunci ar fi dificil de realizat o deosebire între instituţiile politice şi dreptul constituţional. În acest sens, asocierea dreptului constituţional cu instituţiile politice ar deveni un pleonasm. Astfel determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze puterea politică: Preşedintele României, Primul Ministru, Parlamentul, precum şi organele însărcinate să realizeze normele privitoare la această realizare, cum ar fi de exemplu Avocatul Poporului.

Avocatul Poporului este termenul românesc utilizat pentru a defini, pentru a desemna instituţia Ombudsmanului. Cuvândtul Ombudsman provine din limba suedeză şi înseamnă „reprezentant”, „avocat”, „purtător de cuvânt” şi „cel care vorbeşte pentru un altul”. Acest termen „ombudsman”, a fost preluat din cultura triburilor medievale germane, care îl foloseau pentru a desemna pe acei oameni care aveau sarcina de a percepe amenzi de la familiile vinovate, pentru a le oferi ulterior, familiilor victimelor.

Aşa cum termenul de ombudsman provine din limba suedeză, şi instituţia, ca atare, a apărut pentru prima oară tot în Suedia , la începutul secolului al XIX – lea, mai precis în anul 1809, chiar dacă unii autori au afirmat că originile acestor instituţii îşi au izvorul încă din antichitate. Astfel, instituţii asemănătoare ombudsmanului modern au existat în Egiptul antic, în Grecia, Roma antică, China şi India antică.

În evoluţia instituţiei ombudsmanului, un rol decisiv l-a jucat influenţa

musulmană prin faptul că profetul Mahomed obişnuia să asculte plângerile oamenilor, iar un funcţionar numit „Mohtasib”, se deplasa în fiecare zi prin oraşe pentru a supraveghea activitatea funcţionarilor, având putere deplină în anularea ordinelor care contravin moralei religioase.

Chiar dacă au existat instituţii asemănătoare ombudsmanului încă din antichitate, răspândite în toate zonele lumii, instituţia ombudsmanului s-a cristalizat într-o instituţie închegată şi modernă în Suedia, ţară în care, întregul întregul sistem constituţional ar fi imposibil de imaginat fără aceasta.

Întâiul Ombudsman Parlamentar a fost ales în anul 1810, care avea ca sarcină să supravegheze atât autorităţile civile, cât şi cele militare. În anul 1915, se crează Ombudsmanul Militar, care avea ca atribuţii supravegherea unităţilor militare.

După cel de-al doilea război mondial, activitatea Ombudsmanului Militar a fost cumulată cu Ombudsmanul Parlamentar. În anul 1964 s-a înfiinţat Ombudsmanul pentru concurenţă, iar de curând, în anul 1994, Ombudsmanul pentru persoanele cu handicap.

În prezent Ombudsmanul Parlamentar Suedez este format din patru ombudsmani, aleşi pentru o periodă de patru ani. Se menţionează faptul că în Suedia mass- media exercită un control amplu asupra instituţiei Ombudsmanului, multe cazuri controversate fiind excesiv mediatizate, ducând astfel la ample dezbateri publice.

Timp de mai bine de un secol, de la 1810 şi până la 1919, Ombudsmanul a rămas o instituţie exclusiv suedeză, iar până în anul 1959, exclusiv scandinavă, după care, începând cu anul 1960 s-a răspândit pe tot globul, în ultimul deceniu ajungând şi în Europa de Est. În Europa instituţia Ombudsmanului ia amploare rapid, în celelalte state de pe alte continente, această instituţie s-a încetăţenit, de asemenea

rapid, fiind înzestrată cu competenţe largi, atât la nivel statal, cât şi la nivel local şi regional ( Australia, Noua Zeelandă, India, Canada, Statele Unite ale Americii, Porto Rico, Sudan, Zambia, Tanzania).