Bugetul de stat

BUGETULUI DE STAT

1. Politicile macroeconomice in sistemul bugetului de stat

Politicile macroeconomice privesc modul în care administraţia publicǎ, statul, poate influenţa economia, procesele şi fenomenele economice.

Teoria economicǎ clasicǎ s-a ocupat atât de macroeconomie cât şi de microeconomie, salariile şi preţurile fiind flexibile, iar rata dobânzii stabilea echilibrul pe piaţa monetarǎ.

Teoria economicǎ neoclasicǎ (cea de dupǎ 1870) a fost în esenţǎ orientatǎ cǎtre microeconomie. Economia neoclasicǎ a fost axatǎ, în special, pe analize în domeniul microeconomiei, iar cele mai importante rezultate au vizat elaborarea modelului concurenţei perfecte şi revoluţia marginalǎ. De asemenea, neoclasicii au dezvoltat analiza staticǎ comparatǎ, în care evoluţia proceselor economice nu este analizatǎ ca variaţie permanentǎ în timp, ci doar ca o variaţie în douǎ momente diferite. În viziunea neoclasicǎ apare posibilitatea existenţei şomajului, care nu mai poate fi reglementat, ceea ce face ca echilibrul angajǎrii depline sǎ nu poatǎ fi atins. Acest tip de analizǎ s-a utilizat cu succes şi în macroeconomie, pânǎ în anii “70, când s-a trecut la mijloace mai moderne. În prima jumǎtate a secolului al XIX-lea, economia a fost privitǎ de unii economişti clasici fie ca “o investigaţie a naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor” (Adam Smith), fie ca “legi care regleazǎ repartizarea a ceea ce se produce pe Pǎmânt” (David Ricardo), fie ca “legi ale mecanismului capitalist” (Karl Marx).

Economistul John Keynes a pus bazele unei noi concepţii macroeconomice, promovând intervenţia statului în economie, prin intermediul cheltuielilor publice, al impozitǎrii şi al mǎsurilor monetare. În anul 1935, prin lucrarea “Teoria generalǎ a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, Keynes utilizeazǎ noţiunile de cerere agregatǎ şi ofertǎ agregatǎ. Se porneşte de la faptul cǎ preţurile şi salariile sunt constante pe termen scurt şi de la necesitatea unui echilibru între cererea şi oferta agregatǎ. J. Keynes a dezvoltat teoria potrivit cǎreia statul poate interveni prin mǎsuri active de politicǎ bugetarǎ, generând creşterea cererii agregate, ceea ce duce la creşterea producţiei şi ocuparea mai ridicatǎ a forţei de muncǎ. Astfel, cererea agregatǎ este factorul determinant în stabilirea nivelului producţiei. În doctrina keynesianǎ, investiţiile şi economiile pot genera un efect antagonic în stimularea cererii agregate, deoarece investiţiile şi cheltuielile publice sunt input-uri în circuitul economic, iar economiile şi impozitele sunt output-uri din circuitul economic. Aceste aspecte fac ca echilibrul între cererea şi oferta agregatǎ sǎ fie sub semnul întrebǎrii. Prin abordarea keynesianǎ, fiecare componentǎ din cadrul venitului este “explicatǎ” prin intermediul altor variabile. De exemplu, consumul este explicat cu ajutorul venitului disponibil şi avuţiei, cererea de bani depinde de venit şi de rata dobânzii etc. Astfel, veniturile, producţia, preţurile şi şomajul sunt puternic influenţate de politica fiscalǎ a guvernului. În ultima jumǎtate a secolului al XX-lea au apǎrut şi alte concepte care au influenţat dezvoltarea teoriei economice. Astfel, în anul 1961, J.E. Muth a prezentat Teoria aşteptǎrilor raţionale despre piaţa asigurǎrilor şi piaţa bunurilor, care a condus la utilizarea unui aparat matematic complex, bazat pe variabile aleatorii, estimǎri econometrice, teste şi prognoze probalistice. Aceastǎ teorie nu explicǎ complet modul de formare a preţurilor, reproşându-se faptul cǎ preţurile nu sunt întotdeauna suficient de flexibile pentru a “curǎţa” piaţa, a o conduce cǎtre nivelul de echilibru.

Milton Friedman (1956) a elaborat Teoria monetaristǎ, potrivit cǎreia masa monetarǎ nu este influenţatǎ de rata dobânzii, deci este o variabilǎ exogenǎ care poatǎ fi folositǎ în politicile de relansare economicǎ. Economiştii teoriei monetariste neagǎ puterea de intervenţie a politicii fiscale în economie, iar keynesiştii susţin prioritatea politicii fiscale în raport cu cea monetarǎ. Monetariştii analizeazǎ mǎsurile de politicǎ economicǎ pe termen lung, iar keynesiştii efectueazǎ analize predominant pe termen scurt. În ultimul sfert de secol, existǎ o disputǎ între teoriile monetariste şi cele fiscale. De o parte sunt adepţii lui Milton Friedman care susţin cǎ cel mai important factor prin care se poate reglementa dinamica economiei este masa monetarǎ. De cealaltǎ parte, economiştii keynesieni şi neokeynesieni afirmǎ cǎ veniturile sunt afectate, în special, de mǎsurile care influenţeazǎ componentele cererii agregate (consum, cheltuieli publice, taxe şi impozite).

2. Conţinut şi caracteristici

Bugetul de stat, reprezintă actul juridic în care sunt prevăzute şi autorizate în formă legislativă veniturile şi cheltuielile anuale ale statului, are aprobarea parlamentară sub forma indicatorilor bugetari, ceea ce îi dă un caracter obligatoriu, şi este aprobat prin legea anuală.