Bugetul Uniunii Europene - Cheltuielile

Progresul Uniunii Europene, din punct de vedere economic, a fost inconstant. Înlaturarea taxelor vamale în relatiile dintre statele membre si elaborarea unei politici agricole comune, au ramas multa vreme, cele mai importante realizari ale Comunitatii, însa mai sunt multe alte domenii economice în care aceasta dispune de competenta, pe care adeseori o împarte, în diverse proportii, cu statele membre. Tratatul de Maastricht a pastrat cu sfintenie principiul subsidiaritatii, stipulând ca deciziile trebuie luate cât mai aproape posibil de cetateni, însa a extins totusi competentele institutiilor Comunitatii Europene în câteva directii.

Prin Tratatul de fuziune din 1967, institutiile comunitare au devenit unice pentru toate cele trei Comunitati europene si, în acelasi timp, s-a produs si fuzionarea bugetelor respective. Ulterior, au fost adoptate doua Tratate bugetare, primul la 22 aprilie 1970, la Luxembourg, al doilea la 22 iulie 1975, la Bruxelles, si a intrat în vigoare la 1 iunie 1977.

În consecinta, prevederile privind eleborarea bugetului, administrarea lui, precum si controlul executiei bugetare au un caracter uniform pentru cele trei Comunitati, cu exceptia cheltuielilor neadministrative, operationale, si a veniturilor CECO, care sunt incluse într-un buget distinct, si a activitatii financiare a Bancii Europene de Investitii. Cele doua Tratate bugetare mentionate au adus modificari în special în privinta procedurii bugetare, competentei Parlamentului, controlului bugetar (constituirea Curtii de Conturi).

Bugetul Uniunii Europene se împarte în sase categorii mari: agricultura, Fonduri Structurale si politica de coeziune, politici interne (cercetare, educatie, trasport, etc.), actiune externa, pregatiri pentru largire, si administratie.

Bugetul Uniunii Europene este modest în comparatie cu cel al statelor membre, nedepasind 2,5% din suma bugetelor nationale. În 1997, conform Comisiei Europene, fiecare cetatean al UE a platit Uniunii în medie 220 ECU si probabil de 50 de ori mai mult propriei sale tari. În ciuda acestei disparitati, bugetul Uniunii Europene a constituit o sursa de confruntari periodice între statele membre si între acestea, Comisie si Parlament. În anul 2000, bugetul Uniunii a fost în suma de 93 miliarde de EURO.

§ Finantarea Uniunii Europene. Surse de venit

Sursele de venit ale Comunitatii Europene s-au schimbat de-a lungul vremii. CECO, organizatie care dispune de propriul sau buget operational, a fost întotdeauna finantata printr-un impozit pe productia firmelor din indistriile carbonifera si siderurgica. Bugetul general al Comunitatii a fost initial finantat printr-un sistem de contributii nationale bazate pe PNB-ul statelor membre. În 1970, s-a decis înlocuirea progresiva a acestor contributii cu resursele proprii ale Comunitatii. Acestea constau în surse de venituri care, desi sunt colectate, în mare parte, în tarile membre, apartin de drept Comunitatii. În prezent, ele constau în 4 elemente separate:

1. Taxe vamale, percepute asupra produselor importate din afara Comunitatii.

2. Taxe agricole, percepute asupra importului diverselor produse agroalimentare, cu scopul de

a ridica pretul la nivelul celui comunitar, plus taxele percepute pentru produsele cu supra-oferta.

3. O cota din taxa pe valoare adaugata (TVA). DE departe, cel mai important element, aceasta a fost initial stabilita la maxim 1% din pretul final de vânzare al unor preduse si servicii de baza (acest lucru a fost necesar deoarece atât procentul, cât si incidenta TVA variaza mult de la o tara la alta). Limita a fost ridicata la 1,4% în 1986, scazând treptat la 1% între 1995 si 1999.

4. Contributii ale statelor membre. Bazata pe cota statelor membre la PNB-ul global al Comunitatii, marimea acestei contributii este limitata la nivelul care ar aduce venitul total al Comunitatii Europene la maxim 1,2% din PNB-ul Comunitatii în 1993 si 1994, crescând treptat la maxim 1,27% în 1999.

A patra sursa a fost adaugata în 1989, ca urmare a acordului asupra reformei bugetare la care s-a ajuns la reuniunea la vârf de la Bruxelles, din februarie 1988. Pentru prima oara dupa multi ani, Comunitatea a putut sa aiba astfel un buget bazat pe suma resurselor proprii disponibile, suficiente pentru a finanta toate operatiunile sale politice, economice si sociale. Multa vreme, lipsa tot mai acuta a fondurilor a trebuit sa fie contracarata prin obtinerea unor avansuri nerambursabile din partea statelor membre.

Metodele anterioare de finatare a bugetului devenisera tot mai nesatisfacatoare, bugetele pe 1986 si 1987 fiind echilibrate numai prin aplicarea unor diverse forme de contabilitate creativa. Venitul obtinut din taxele vamale a scazut usor din cauza ca tarifele externe ale Comunitatii fusesera diminuate, iar taxele agricole s-au redus pe masura ce Comunitatea a reusit sa-si acopere din propria productie consumul intern la un numar tot mai mare de produse. Acest fapt a produs presiuni asupra contributiilor la TVA, care atinsesera dejja nivelul maxim de 1,4% din valoarea achizitiilor realizate la nivelul Comunitatii Europene, dupa un an de la ridicarea plafonului de 1%. Adaugarea celei de-a patra surse de venit a permis planificarea pe termen lung a obligatiilor bugetare pâna în 1992 si apoi pâna în 1999.

Deci, prin Tratatul de la Maastricht a fost modficat regimul de finantare bugetara prevazut la art. 201, în sensul ca, sub rezerva altor venituri, bugetul urmeaza sa fie integral finantat prin resurse proprii (alin. 1). Înca începând cu anul 1971, diversele resurse de finantare, inclusiv contributiile statelor membre stabilite de (fostul) art. 200, au fost progresiv înlocuite, astfel ca de la 1 ianuarie 1980, toate cheltuielile comunitare urmau si fie asigurate din propriile resurse. Aceasta evolutie a fost posibila potrivit art. 201 (în vechea redactare), care admitea examinarea conditiilor potrivit carora contributiile financiare ale statelor membre puteau sa fie înlocuite prin propriile resurse ale Comunitatii.

Resursele proprii, dupa cum am mentionat anterior, se compun din: resursele agricole  impozite, prime, surse suplimentare sau compensatorii, taxe vamale si alte drepturi vamale, un anumit procent din taxa asupra valorii adaugate, aplicarea unui procent la produsul national brut al statelor membre, alte taxe ce sunt introduse în cadrul politicilor comune, amenzi, alte penalitati, impozite si salariile functionarilor comunitari, venituri din vânzarea de bunuri declarate apartinând Comunitatilor. Resursele proprii ale CECO se asigura prin impozitele pe productia de carbune si otel. Marimea totala a resurselor proprii atribuite Comunitatilor nu poate sa depaseasca, pentru fiecare din anii 1995-1999, urmatoarele procente din totalul produselor nationale brute pentru anul în cauza: 1995  1,21%; 1996  1,22%; 1997  1,24%; 1998  1,26%; 1999  1,27%.