Carța drepturilor fundamentale a U.E. structură și domeniul de aplicare

CAPITOLUL 1

Scurt istoric privind adoptarea Cartei Drepturilor

Fundamentale ale U.E.

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a fost adoptata de catre Consiliul European, în reuniunea solemnă din 7 decembrie 2000,si a fost acceptată, cu un an mai târziu, de şefii de state şi de guverne din cele 15 State membre ale Uniunii Europene.

Carta constituie rezultatul extraordinar al eforturilor din ultimii ani de elaborare a unui document scris care să garanteze drepturile fundamentale şi un relevant „punct de vedere” în dezbaterea actuală asupra unei proceduri adecvate de elaborare a Constituţiei Uniunii.

În declaraţia comună a Parlamentului, Consiliului şi Comisiei din 5 aprilie 1977 s-au făcut referiri la jurisprudenţa dezvoltată după 1969 a Curţii de justiţie în materia drepturilor fundamentale, la tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

Alături de declaraţiile Consiliului, având valoarea programelor politice, declaraţia Parlamentului European relativă la drepturile şi libertăţile fundamentale, din 12 aprilie 1989, a deschis calea spre realizarea obiectivului unei Carte a drepturilor fundamentale, codificată după modelul CEDO.

Un proiect al drepturilor fundamentale inserat în decizia din 10 februarie 1994, privind „proiectul unei constituţii europene” a fost prezentat Parlamentului European, el reluând, cu unele nuanţe, Declaraţia din 1989.

Preambulul Actului Unic European (A.U.E.) din 28 februarie 1986 şi cel al Tratatului asupra Uniunii Europene (T.U.E.), semnat la 7 februarie 1992, introduc o revizuire a Tratatelor trimiţând, deja, la raportul dintre legitimarea democratică şi izvoarele precitate ale jurisprudenţei. Singura dispoziţie convenţională figura în art. 6 II din Tratatul asupra Uniunii (fostul F II 2) sub forma unei obligaţii de respect a drepturilor fundamentale. Propunerea unui catalog de drepturi fundamentale a apărut abia în concluziile Consiliului European din 15 şi 16 decembrie 1995 ca un punct aparte pe ordinea de zi a Conferinţei interguvernamentale din 1996 (Anexa 15).

La reuniunea Consiliului European de la Köln (4 iunie 1999) s-a decis, la propunerea guvernului federal german, crearea unui organism special cu misiunea elaborării unei carte a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Mandatul dat acestuia trebuia să conţină principiile comune ale CEDO şi tradiţiile constituţionale comune Statelor membre: drepturile fundamentale economice şi sociale care figurau în „Carta socială europeană” şi în „Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor” trebuiau, de asemenea, să fie luate în consideraţie.

Constituirea Convenţiei pentru drepturile fundamentale a fost decisă la una din reuniunile Consiliului European de la Tampere (Finlanda) la 16 octombrie 1999, fiind compusă din 15 reprezentanţi ai şefilor de state şi de guvern, 16 membri ai Parlamentului European şi 30 de membri ai Parlamentelor naţionale ( 2 la un Stat membru), precum şi un reprezentant al Comisiei Europene, în total 62 de membri.

Mandatul acestei Convenţii cuprindea şi sarcina de a proceda la un schimb de idei intense cu statele candidate la aderare şi cu alte instanţe, grupări sociale şi experţi. Astfel definită, Convenţia s-a constituit, practic, la 17 decembrie 1999 la Bruxelles, alegându-şi preşedintele, în persoana fostului preşedinte la Curţii Constituţionale federale germane şi al Republicii Federale, dr. Roman Herzog.

1.1-Elaborarea Cartei

Decembrie 1999 – octombrie 2000 : redactarea Cartei drepturilor fundamentale de către prima Convenţie a Uniunii Europene.

Decembrie 2000 : la apelul CES, 60.000 de lucrători participă la o demonstraţie la Nice, unde se desfăşura Consiliul European solicitând inzestrarea documentului cu putere juridică.