Căsătoria

1. Notiune

Prin încheierea casatoriei persoanele in cauza dobândesc o noua stare civila, aceea de soti, stare din care decurg o serie de consecinte stabilite de lege.

Casatoria raspunde anumitor scopuri si prezinta, din punct de vedere al necesitatilor sociale si al menirii sale, caractere extrem de variate. Din acest motiv, este dificil sa Se dea o definitia a casatoriei, care sa satisfaca toate conceptiile, atât cele juridice, cat si cele religioase, sociale sau de alta natura, cu atât mai mult cu cat nu exista o definitie legala in acest sens.

Termenul ,,casatorie" are mai multe acceptiuni.

in primul rând, ,,casatorie" înseamna actul juridic pe care II încheie cei care vor sa se casatoreasca, exprimând acordul de vointa al persoanelor respective. In inteles de act juridic, Codul familiei foloseste termenul ,,casatorie" in mai multe articole. Spre exemplu, art. 1 face vorbire de "casatoria liber consimtita".

In al doilea rând, ,,casatoria" desemneaza situatia juridica, in principiu permanenta, a celor casatoriti, adica statutul legal al sotilor. In acest sens, spre pilda, in art. 28 din Codul familiei se prevede ca, in timpul casatoriei, sotii au obligatia de a purta un anumit nume.

Termenul ,,casatorie" poate avea si intelesul de institute juridica, adica ansamblul normelor juridice care reglementeaza casatoria.

Având in vedere cele ce preced, dintre numeroasele definitii existente in doctrina juridica romana privitoare !a casatorie, retinem aceea potrivit careia: "casatoria este uniunea liber consimtita intre un barbat si o femeie, încheiata potrivit dispozitiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, si reglementata de normele imperative ale legii."

2. Natura juridica

In perioada romana casatoria era o institutie pur civila, insa, din cauza influentei mereu crescânde a bisericii crestine, a dobândit, treptat, un caracter religios.

Legislatia civila, sub influenta dreptului canonic, a capatat din ce in ce mai mult dispozitii bisericesti, asa ca, in preajma secolului al X-lea, reglementarea casatoriei a iesit complet din domeniul dreptului civil. Secole in sir autoritatile bisericesti in tarile catolice au pastrat competenta exclusiva a bisericii de a se pronunta in orice chestiuni care interesau raporturile matrimoniale. Casatoria dobândit astfel un caracter pur religios, transformându-se intr-o institutie de drept canonic, cârmuita de o legislatie speciala, elaborata de soboarele bisericesti si de juristii bisericii catolice.

Începând din secolul al XVl-lea, autoritatile civile din Franta au reactionat împotriva atotputerniciei bisericii in aceasta materie. Urmare a acestei reactii, autoritatile civile, ajutate de ordonantele regilor francezi, au recâstigat, încetul cu incetuI, anumite drepturi, cum ar fi acela de a judeca procesele privitoare la interesele patrimoniale izvorând din casatorie sau la nulitatea casatoriei. Constitutia franceza din 1791 declara: ca legea considera casatoria drept un contract civil. Legiuitorul revolutionar a atribuit ofiterului starii civile competenta de a celebra casatoriile. Aceasta organizare a trecut in Codul Napoleon, de unde a fost împrumutata si de legiuitorul roman. In tarile romanesti, pana la laicizarea casatoriei - efectuata prin promulgarea Codului civil din 1864 - casatoria era o institutie pur religioasa; numai celebrarea casatoriei de catre ministrul cultului putea sa dea persoanelor care Se casatoreau calitatea de soti.

Intrarea in vigoare a Codului civil a însemnat o noua era in dreptul matrimonial roman. Casatoria s-a transformat, dupa modelul legislatiei franceze, intr-un contract civil, iar ofiterii de stare civila erau singurii competent! sa o celebreze.

Casatoria religioasa are radacini adânci in traditia populara, astfel ca, Constitutia din 1866 a prevazut, cu privire la actele de casatorie, ca ele trebuie întocmite. întotdeauna, înaintea slujbei religioase, care pentru casatorie va fi obligatorie, afara de cazurile prevazute de lege. In acest fel, textul constitutional a transformat casatoria intr-un contract mixt: casatoria civila trebuia sa fie celebrata mai intai, dupa care sotii erau obligati sa se casatoreasca si la biserica.

Fata de împrejurarea ca legea speciala anuntata nu a fost votata niciodata, s-a pus problema daca o casatorie celebrata numai înaintea ofiterului starii civile este valabila. Majoritatea doctrinei si jurisprudenta din acea vreme au dat un raspuns afirmativ.

Prin urmare, legiuitorul constituant a prevazut o obligatie, pe care n-a sanctionat-o, ramanand astfel o simpla declaratie de principii, care n-a fost pusa in concordanta cu prevederile Codului civil. Si nici nu putea fi altfel, caci, odata admisa teoria contractului civil, era imposibil a se introduce in legislatia civila dispozitii de drept canonic, fara a viola principiul libertatii constiintei.

Controversa a fost curmata definitiv prin Constitutia din 1923, care, in art. 23, prevedea: "Actele starii civile sunt de atributia legii civile. Întocmirea/ acestor acte va trebui sa preceada totdeauna binecuvântarea religioasa?

In forma reprodusa mai sus, textul constitutional nu suprima celebrarea religioasa, dar nu o mai declare obligatorie, aceasta avand doar caracter de recomandare.

In peisajul legislativ international casatoria are, fie un caracter exclusiv laic, fie un caracter exclusiv religios , fie un caracter mixt.

In legatura cu natura juridica a casatoriei, in doctrina juridica s-au conturat trei teorii, si anume: 1) teoria contractual - care considera casatoria fie un contract civil ,,sui generis", fie un act juridic - conditie, fie un act juridic - uniune; 2) teoria institutionala - potrivit careia casatoria este o institute juridica, un statut reglementat de lege; 3) teoria mixta (contractual-institutionala), dominanta in doctrina juridica occidentala. In opinia noastra, casatoria este un act juridic bilateral, solemn si irevocabil, de dreptul familiei.

Împrejurarea ca are caracter bilateral, nu transform^ acest act fntr-un contract.

Intre acestea exista mai multe deosebiri, si anume:

1) - In cazul contractului, fiecare parte urmareste un scop diferit de al celeilalte parti, in vreme ce, in cazul casatoriei, ambele parti urmaresc un scop comun, respectiv întemeierea unei familii;

2) - efectele juridice ale contractului sunt determinate de parti, in limitele legii, pe când, in cazul casatoriei, vointa partilor are doar rolul de a determina aplicarea statutului legal al casatoriei;

3) - in principiu, contractul este susceptibil de modalitati (conditia si termenul), fata de casatorie, care nu poate fi afectata de modalitati;

4) - contractul, rezultând din vointa partilor {mutuus consensus), poate înceta prin acordul lor de vointa in acest sens (mutuus dissensus}, pe când casatoria numai exceptional poate fi desfacuta prin acordul sotilor;

5) - neexecutarea unei obligatii contractuale atrage rezolutiunea (sau, dupa caz, rezilierea), pe când casatoria poate fi desfacuta numai prin divort;

6) - nulitatea casatoriei prezinta anumite particularitati fata de cele ale contractului si ale celorlalte acte juridice.