Conflict Armat

I. CONFLICTUL ARMAT - OBIECT AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

1. RĂZBOIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Dreptul internaţional umanitar este un drept foarte actual. Pentru a motiva o asemenea apreciere ar fi suficient să ne gândim că secolul al XX-lea este caracterizat drept cel mai sângeros secol din întreaga istorie a umanităţii. În prima jumătate de veac au avut loc două războaie mondiale, iar în cea de a doua jumătate, pe teritoriile a peste 80 de state, s-au desfăşurat circa 150 de conflicte armate majore.

Dreptul de a recurge la război pentru rezolvarea diferendelor dintre state a constituit o regulă de bază a dreptului internaţional până la jumătatea secolului al XlX-lea, când încep să se afirme o serie de principii de drept internaţional. Acţiuni mai clare privind ilegalizarea războiului au loc abia în perioada interbelică, pentru că primul război mondial, cu consecinţele sale catastrofale, a avut ca efect schimbarea radicală a concepţiei statelor cu privire la dreptul de a recurge la război. Astfel, în anul 1923, Tratatul de asistenţă mutuală elaborat de Comisia a treia a Adunării Ligii Naţiunilor a calificat războiul de agresiune ca fiind o crimă internaţională. De asemenea Adunarea Ligii Naţiunilor adoptă un Protocol pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, declarând războiul de agresiune ca o crimă internaţională. În anul 1927, într-o Declaraţie a Adunării Ligii Naţiunilor se preciza că "orice război de agresiune este şi rămâne interzis ... toate statele membre sunt obligate să se conformeze acestei Declaraţii".

Un moment crucial în evoluţia dreptului internaţional o are semnarea la 27 august 1928 a "Tratatului general de renunţare la război", tratat care condamna războiul, cerând statelor să apeleze numai la modalităţi paşnice de rezolvare a diferendelor. Cu alte cuvinte, războiul de agresiune este scos în afara legii, iar dreptul internaţional nu mai recunoaşte decât o singură situaţie legală - starea de pace. Totuşi, după intrarea în vigoare a tratatului, războiul mai rămâne posibil în caz de legitimă apărare, pentru a face faţă obligaţiilor cuprinse în Pactul Societăţilor Naţiunilor şi în caz de rupere a angajamentelor de către unul sau mai multe state semnatare.

După cel de-al doilea război mondial, un obiectiv fundamental al statelor a fost acela de a exclude definitiv războiul din viaţa internaţională. Astfel, Carta ONU impune statelor obligaţia de a se "abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite". Acest principiu a fost reluat ulterior în numeroase documente internaţionale, reafirmat şi dezvoltat. Carta ONU, în acelaşi timp, permite folosirea forţei armate pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă, pentru sancţionarea unui agresor şi pentru exercitarea dreptului la autodeterminare.

În concluzie, dreptul internaţional actual interzice războiul de agresiune în mod expres, considerându-l ca cea mai gravă crimă internaţională, implicit o violare a scopurilor şi principiilor Cartei ONU. Prima consecinţă este aceea că statele nu mai dispun de „jus ad bellum” (dreptul de a face război) şi nici de „facultas belland” (calitatea de beligerant), pentru că cel care recurge primul la forţă armată este considerat agresor şi nu beligerant. Iată de ce, chiar noţiunea de "război" este din ce în ce mai rar utilizată în dreptul internaţional, înlocuindu-se cu noţiunea de „conflict armat”. După 1945, în convenţiile adoptate se foloseşte această noţiune care răspunde mai bine realităţilor contemporane şi normelor juridice internaţionale în domeniu, având în vedere că violenţa se manifestă încă între relaţiile dintre state.

2. CONCEPTUL DE CONFLICT ARMAT

Având în vedere faptul că dreptul internaţional umanitar este un drept special care se aplică în situaţii de conflict armat, definirea acestuia este extrem de importantă.

Conflictul armat este o stare de neînţelegere, dezacord sau ciocniri de interese antagonice între părţi adverse, care a degenerat, ca urmare a anumitor condiţii, în acţiuni violente sau război. El poate fi internaţional sau neinternaţional.

Articolul 2, comun celor patru Convenţii de la Geneva, stipulează că „Prezenta Convenţie se va aplica în caz de război declarat sau în orice alt conflict armat care survine între două sau mai multe înalte Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de către una din ele". În caz de conflict armat între două sau mai multe state, devine aplicabil dreptul internaţional umanitar, indiferent de faptul că a existat sau nu declaraţie de război sau că starea de beligeranţă a fost recunoscută sau nu de către părţile în conflict. Are relevanţă numai realitatea obiectivă a existenţei unui conflict armat pentru a declanşa aplicarea dispoziţiilor umanitare.

Acelaşi concept de conflict armat apare şi în articolul 3 comun al Convenţiilor de la Geneva care tratează despre conflictele armate neinternaţionale. În acest caz nu este vorba de ostilităţi între două state, ci de confruntări între forţele guvernamentale şi rebeli.

Când vorbim, totuşi, de „conflict armat"?

Convenţiile nu definesc suficient acest concept şi nici nu dau indicaţiile necesare pentru a rezulta implicit elementele sale constitutive. Iată de ce, de regulă, pentru clarificări se recurge la examinarea practicii statelor. Din aceasta reiese că orice intervenţie a forţelor armate ale unui stat împotriva teritoriului altui stat declanşează punerea în aplicare a Convenţiilor de la Geneva. Faptul că partea atacată a opus sau nu rezistenţă este fără importanţă. Din punct de vedere al dreptului internaţional umanitar problema aplicabilităţii convenţiilor se rezolvă în fapt foarte simplu: îndată ce forţele armate ale unui stat au de a face cu răniţi, cu membrii forţelor armate care s-au predat sau cu persoane civile ale altui stat, îndată ce au făcut prizonieri sau îşi exercită autoritatea asupra unei părţi din teritoriul adversarului, ele sunt ţinute să respecte convenţiile umanitare corespondente. Nici numărul răniţilor sau al prizonierilor, nici întinderea teritoriului ocupat nu joacă vreun rol, deoarece nevoia de protecţie nu depinde de consideraţii cantitative.

Mult mai controversată, însă, în practică este problema aplicabilităţii dreptului internaţional umanitar în conflicte interne. În asemenea cazuri, singurele criterii ar trebui să fie intensitatea întrebuinţării forţei şi nevoia de protecţie a victimelor. Totuşi, sunt frecvente cazurile în care guvernele refuză să aplice normele internaţionale invocând că este vorba de afaceri interne.

Pot să survină probleme, uneori, atunci când aplicabilitatea dreptului umanitar este contestată după ce deja au fost întrebuinţate armele. Aşa este cazul, de exemplu, când un stat hotărăşte că un teritoriu recent cucerit îi aparţine, adică îl anexează şi, din acest motiv, contestă aplicabilitatea dreptului de la Geneva. Mai este posibil ca trupe străine să invadeze teritoriul unui alt stat şi să înlocuiască guvernul la putere cu o nouă echipă. Apoi acest nou guvern declară că prezenţa trupelor străine are un caracter amical. În asemenea situaţie trebuie să vorbim de intervenţie la cerere sau de ocupaţie?

Ce se poate întreprinde pentru a determina beligeranţii să admită că dreptul internaţional umanitar este aplicabil într-o situaţie dată? Desigur, atributul de a afirma existenţa unei stări conflictuale care reclamă aplicarea dreptului umanitar aparţine, în primul rând, Naţiunilor Unite, care şi-l exercită prin intermediul unei rezoluţii a Consiliului de Securitate.

Dreptul internaţional umanitar încetează să-şi manifeste efectele la sfârşitul operaţiunilor militare. Aceasta înseamnă că diversele convenţii nu mai sunt aplicabile îndată ce rămân fără obiect - starea de conflict armat. Desigur, mai trebuie să presupunem că au fost repatriaţi toţi prizonierii de război, eliberaţi toţi internaţii civili iar teritoriile ocupate au fost evacuate.