Considerații teoretice privind nașterea și evoluția instituției notariatului

Denumirea de "notar" si de "act notarial" a aparut odata cu nasterea institutiei notariatului in forma sa cea mai primitiva, si anume in oranduirea sclavagista, respectiv in Roma antica, cand patricienii bogati se indeletniceau cu numeroase afaceri si tranzactii comerciale, folosind pentru fixarea in scris a celor cuvenite, pe unii dintre sclavii lor, cu stiinta de carte, punandu-i sa noteze elementele esentiale ale discutiilor ce se purtau cu ocazia incheierii conventiilor.

"Nota" ce inseamna in limba latina o redactare prescurtata, o notita, scrisa de sclav si aprobata de parti, constituia baza conventiei, iar cu timpul, acesti sclavi s-au specializat in redactarea notelor si au fost numiti notari, adica cei care iau notite. Dupa destramarea Imperiului Roman si cresterea influentei bisericii, notariatul se dezvolta in cadrul ierarhiei bisericesti, capii bisericesti folosind pentru actele lor juridice persoane carora li se dadea denumirea de notar.

La sfarsitul perioadei feudale, odata cu cresterea puterii monarhice si preluarea tuturor prerogativelor de justitie, notariatul devine un organ de stat, cu drepturi exclusive de aredacta si a autentifica actele juridice pe teritoriul pe care functioneaza, in schimbul unor taxe, din care o parte era retinuta de notari si o alta parte varsata visteriei statului. In secolul al XVII-lea s-au pus bazele procedurii intocmirii actelor notariale, acestea primind prin sigiliul si semnatura notarului o forta probanta deosebita.

NOTARIATUL SI ACTIVITATEA NOTARIALA IN ROMANIA

Privind acest subiect, in functie de evolutia istorica a societatii romanesti si, daca am analiza aceasta activitate de la inceputurile sale si pana in prezent am putea distinge mai multe etape, si anume: o prima etapa - a perioadei sclavagiste, o a doua etapa - a perioadei feudale si o a treia etapa - a perioadei moderne.

Activitatea notariala in perioada sclavagista in provinciile romanesti am putea spune ca este abia perceptibila, deoarece anterior cuceririi romane in Dacia dreptul cutumiar guverna aproape toate raporturile juridice existente, deci obiceiul pamantului pentru daci era mai mult decat o lege scrisa, mentinandu-se secole de-a randul. Dupa cucerirea Daciei de catre romani, administratia romana statorniceste legi care vor dainui si coexista cu dreptul cutumiar autohton. In felul acesta incep sa apara si tranzactiile scrise, dovada in acest sens fiind "tablitele cerate" de la Rosia Montana, descoperite in mina din aceasta localitate, si care cuprind texte, respectiv contracte de vanzare-cumparare, avand ca obiect sclavi si imobile, contracte de inchiriere a fortei de munca etc.

Epoca feudala se identifica in teritoriul Romaniei prin divizareaacesteia in cxele trei mari provincii: Valahia, Moldova si Transilvania. In aceasta perioada, justitia si administratia erau un atribut al domnitorului, iar legalizarea inscrisurilor se putea face numai de catre Cancelaria Domneasca, ce era condusa de unul dintre cei mai importanti boieri, si anume logofatul. Acesta avea in subordine gramatici, dieci si pisari (scriitori de cancelarie) care efetuau munca in sensul ca, intocmeau actele importante, le recopiau etc. pentru a primi puterea oficiala, logofatul trebuia sa aplice pe acte sigiliul domnesc, el fiind unicul pastrator al acestui sigiliu.

O activitate notariala mai temeinic organizata, apare dupa unirea principatelor romanesti, cand circuitul civil al actelor a crescut numeric, fapt ce a impus adoptarea unei legi speciale privind autentificarea lor, trecandu-se astfel la epoca moderna a activitatii romanesti. In felul acesta, pentru prima data apare promulgata la 01.09.1886, Legea autentificarii actelor, prin care sarcina autentificarii inscrisurilor a fost data in competenta instantelor judecatoresti. Totusi, in unele regiuni, respectiv in Ardeal, Banat si Bucovina va functiona institutia notarului public, reglementare ce a fost inspirata din Legea notariala franceza. Desi aceasta institutie era mai bine organizata decat sectiile notariale de pe langa judecatoriile ce au functionat in principatele romane, ea va fi abandonata, iar sistemul notarial se va unifica prin aparitia noii legislatii notariale, denumita la vremea aceea de tip socialist, prin creearea notariatului de stat, conform decretului 79/31.03.1950 si apoi prin restructurarea notariatului de stat, prin alte acte normative finalizandu-se prin Decretul nr. 377/1960.

Revenind la notiunea de notari publici este de mentionat faptul ca, dupa unirea Transilvaniei cu Romania, in urma primului razboi mindial, notarii publici au continuat sa functioneze in regiunile mai sus amintite, acestia, respectiv notarii publici, functionau numai in localitatile anume determinate si in birouri numeric limitate, numiti de Ministrul justitiei si obligati sa presteze serviciile lor tuturor celor care solicitau. notarul public folosea un sigiliu oficial pentru actele intocmite de el, acte ce aveau un caracter de autenticitate. Ei nu erau salariatii statului, ci percepeau pentru serviciile lor, taxe prestabilite printr-un tarif aprobat de Ministrul justitiei. treptat, in perioada 1950-1989, activitatea notariatului de stat a fost marginalizata, poate si datorita legislatiei, care reglementa circulatia bunurilor mobile si imobile. In ultima perioada de timp, respectiv anterior anului 1989, institutia notariatului de sta a fost tratata in general ca un copil vitreg sau chiar o cenusareasa a justitiei, afirmatie ce o pot face cei care au lucrat in ambele sisteme, respectiv notariatul de stat si notariatul public. circuitil juridic extrem de restrans a determinat si restrangerea pana la limite de neconceput a numaruluio e notari si a personalului de specialitate, ajungandu-se ca in decembrie 1989, in intreaga tara sa functioneze 277 de notari de stat. Aceasta era in mare, situatia momentului decembrie 1989.