Consiliul de Securitate al ONU

Întotdeauna s-a acordat mult mai multa atentie rolului de mentinere a păcii a ONU, care a fost judecată foarte sever.

După 1945 nu a mai existat nici un război mondial, dar conflicte mai mici au apărut cam peste tot in lume şi au fost stocate arsenale de arme, capabile să distrugă întreaga viaţă de pe planetă. ONU a mediat in multe conflicte dar, practic, nu a reuşit să le stopeze sau chiar să impună adoptarea unei soluţii.

În conformitate cu prevederile Cartei ONU, Consiliul de Securitate are următoarele prerogative:

- are răspunderea primordială pentru menţinerea păcii şi securităţii;

- adoptă măsuri vizând soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale

- adoptă măsuri de constrângere cu sau fără folosirea forţei armate

- coordonează operaţiunile de menţinere a păcii;

- poate folosi organizaţiile regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa

- aprobă eventualele modificări ale Cartei ONU.

Ca elemente de mecanism decizional, se remarcă următoarele:

- rezoluţiile Consiliului de Securitate au valoare obligatorie pentru toate statele membre ale ONU;

- deciziile se adoptă cu votul afirmativ a 9 membri (inclusiv ale celor permanenţi, pentru deciziile de fond);

ONU nu are nici fonduri si nici forţe proprii: trupele “Naţiunilor Unite” sunt formate cu sprijinul statelor membre, ale căror contribuţii (plătite adesea cu mare intîrziere sau chiar neplătite) finanţează activităţile organizaţiei.

Cea mai mare divizare a avut loc in perioada războiului rece. Rivalitatea pentru putere dintre cele două blocuri s-a extins in toată lumea, abia mai existand subiecte care să atragă adeziunea tuturor. Aceasta a paralizat activitatea Consiliului de Securitate deoarece, conform regulamentului său de funcţionare orice decizie importantă avand susţinerea majorităţii putea fi blocată printr-un singur vot de veto, dat de un singur membru permanent.

A existat o singură excepţie de la această situaţie : URSS a părăsit Consiliul de Securitate deoarece China continuă să fie reprezentată in Consiliu de naţionalistii infranţi în locul comuniştilor, care conduceau, de fapt, ţara.

Membrii Consiliului de Securitate

Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri:

- 5 membri permanenţi - China, Federaţia Rusă, Franţa, Marea Britanie şi SUA, cu drept de veto

- 10 membri nepermanenţi cu mandat de 2 ani:

- România, Algeria, Brazilia, Benin, Filipine (până în decembrie 2005);

- noii membri, de la 1 ianuarie 2005: Argentina, Danemarca, Grecia, Japonia, Tanzania.

Astfel, cand în 1950 Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud, Consiliul de Securitate majoritar occindental a putut autoriza acţiuni militare pentru stoparea agresiunii Nordului. Forţele Naţiunilor Unite, formate mai ales din trupe americane, i-au respins pe nord-coreeni dar apoi a invadat Nordul – o operaţiune care părea mai degrabă un contraatac occidental decat una a Naţiunilor Unite, de menţinere a păcii.

Însă nici obiectivul propus nu a fost atins , deoarece China a fost atrasă intr-un război , care a mai durat doi ani şi s-a sfarşit cu un impas. Întregul episode a fost descurajant pentru cei care sperau că Organizaţia Naţiunilor Unite să devină o autoritate mondială.

Consultările informale, destinate numai statelor member ale Consiliului de Securitate, au ca scop facilitarea schimbului de opinii între aceste state asupra subiectelor în atenţie. Recomandarea Secretariatului ar fi folosirea acestora pentru dezbateri şi reacţii, nu pentru susţinerea de discursuri elaborate înaintea reuniunii.

Mijlocul de promovare a unui nou subiect pe agenda Consiliului de Securitate, cu condiţia acceptării, de către toţi membrii Consiliului de Securitate, a propunerii formulate în acest sens de un anumit stat-membru;

Vreme de caţiva ani, majoritatea membrilor O.N.U. au sprijinit occidentul; mai tarziu, după ce decolonizarea a dus la apariţia a noi state, lumea a treia s-a aliniat adesea alături de blocul comunist şi SUA au fost cele care s-au opus prin veto la unele acţiuni, ca de exemplu, in situaţia din Orientul Mijlociu .