Constituția Cutumiara și Constituția Scrisa

Experienţa istorică dovedeşte că fiecare stat îşi stabileşte modul de organizare şi exercitare a puterii în constituţie.

Legea fundamentală a ţării = Legea supremă = Pactul fundamental =CONSTITUŢIE.

Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă: materială şi formală.

Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale. Orice stat, numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o constituţie. Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-un document politico-juridic (constituţie).

Profesorul Ioan Muraru defineste constituţia ca fiind: „legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă si care, reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea si exercitarea puterii politice a poporului”

1. NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE

Etimologic, cuvântul constituţie provine de la latinescul constitutio, care însemna „aşezarea cu temei”, „starea de lucru”

În sistemul de drept roman, constituţie înseamnă edictul semnat de împărat şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului.

Încă de la începutul mileniului II apare ideea de act cu valoare juridică superioară cutumelor existente în diferite state. Cuvântul constituţie se foloseşte şi în terminologia ecleziastică pentru a desemna regulile monahale.

Noţiunea de constituţie era folosită pentru a delimita în unele state, unele acte politice sau juridice, de simple legi sau statute. A fost folosită în Polonia de la sfârşitul secolului al XV-lea pentru a defini hotărâri adoptate de Seim.

2. Clasificarea constituţiilor

2.1 Există două forme principale ale constituţiei:

- Constituţia cutumiară

- Constituţia scrisă

2.1.1 Constituţiile cutumiare reprezintă un ansamblu de reguli nescrise privitoare la desemnarea şefului statului, procedura parlamentară, numirea guvernului, controlul parlamentar asupra executivului precum şi asupra unor drepturi fundamentale. Obiceiurile (cutumele) juridice sunt reguli de conduită socială care, deşi nu emană de la organele statului competente să legifereze, sunt considerate obligatorii datorită convingerii unei colectivităţi că ele răspund sentimentului unanim de justiţie şi sunt consacrate printr-o practică îndelungată S-ar putea afirma în prezent că nu există constituţii propriu-zis cutumiare, ci doar constituţii mixte, care constau din acte normative scrise, având prin tradiţie valoare constituţională, acte completate de uzanţe şi practici constituţionale în viaţa parlamentară sau în activitatea executivului. Asemenea constituţii „mixte" întâlnim în Marea Britanie, Noua Zeelandă şi în Israel.

Aceasta opinie, comporta doua observatii:

-în primul rând orice constituţie este de fapt „mixtă"; chiar şi o constituţie „scrisă" este completată de o serie de cutume privind de exemplu modul de interpretare a unui anumit text constituţional;

-o constituţie cutumiară nu devine scrisă prin faptul că o parte a normelor sale sunt consemnate în scris.

Chiar daca sunt o serie de acte normative, adoptate de către Parlament sub forma unor legi, şi fac parte din „constituţie", nu schimbă esenţial caracterul cutumiar al acesteia.

Cutuma constituţională apare într-un stat cu o constituţie scrisă, în timp ce constituţia

cutumiară, în lipsa unei constituţii scrise, constituie corpul de norme fundamentale care guvernează organizarea politică a societăţii. Norma poate fi considerată cutumă dacă conţine două elemente : elementul material şi elementul psihologic.

-elementul material constă în cutuma propriu-zisă şi se formează printr-o repetare continuă a anumitor acte, proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică şi să se desfăşoare un timp îndelungat. Frecvenţa ţine de natura actelor, procedurilor sau a obiceiurilor şi nu poate fi stabilită cu exacitate.

-elementul psihologic constă în convingerea fiecărui destinatar al cutumei că trebuie să se conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia. Nu totdeauna însă interesele subiectelor de drept constituţional corespund cutumei şi atunci aceştia nu mai au interes să respecte obiceiul pentru că sancţiunea nu este perceptibilă şi, prin aceasta, neconformarea mai facilă.