Construcția europeană

La sfârşitul secolului XX, Europa are o pluralitate de semnificaţii. Înseamnă o mare piaţă şi un mediu competitiv stimulator, capabile – amândouă – să genereze prosperitate şi inovaţie tehnologică. Înseamnă un model de societate fondat pe drepturi individuale, care au stat la originea unui grad de coeziune socială încă neegalat în lume. Şi mai înseamnă o mare putere care poate juca un rol important pe eşichierul mondial..O analiză sistematică a procesului de construcţie a noii Europe se impu¬ne cu siguranţă noilor orientări ale procesului de integrare europeană, precum şi mo¬dalităţilor de aplicare a acestor idei. Acest demeres este cu atât mai necesar, cu cât Uniunea Europeană in sine s-a transformat mult şi cunoaşte în prezent o evoluţie tot mai accelerată înspre definirea unei identităţi clare, de factură europeană.

Fără îndoială efectele extinderii europene pot fi translatate atât în oportunităţi, cât şi în dezvoltări dinamice, de impact asupra Europei. Extinderea oferă posibilitatea de a stabiliza partea centrală şi de est a Europei şi de a preveni tulburările economice, de ordin geopolitic sau geocultural.

Un studiu profund asupra procesului de extindere ia în considerare rea¬firmarea conceptului de solidaritate, buna guvernare şi reconfigurarea instituţională a Uniunii. Efectele pozitive pe termen mediu şi lung ale extinderii Uniunii Europene sunt de necontestat: reformele interne în statele candidate asigură stabilitate la graniţele actuale şi, totodată, noi oportunităţi de investiţii şi comerţ. Sigur, creşterea în diversitate la nivelul Uniunii Europene înseamnă nu doar aspecte cantitative la nivelul viziunilor şi specificităţilor culturale, ci o reconfigurare a instituţiilor şi politicilor. în fapt, promovarea solidarităţii nu va funcţiona doar în baza unor valori europene (pieţe libere, unitate europeană, legitimitate democratică) sau ca o obligaţie normativă.

Este tot mai evident procesul de accelerare a evoluţiei identitare a Uniunii Europene: de la o piaţă unică, la o monedă unică şi la o atitudine comună în plan extern. Europa intervine tot mai serios atunci când vine vorba de asumarea responsabilităţilor la nivel regional, european sau chiar internaţional, prin crearea de reteie interdependente de obligaţii şi beneficii reciproce cu actori naţionali şi internaţionali.

Actorii europeni au devenit tot mai conştienţi de problematica unei voci unice a Europei în plan global. De aici putem analiza eforturile comune de edificare a unei noi construcţii constituţionale, de conturare a unei identităţi euro¬pene de securitate şi apărare în imediata vecinătate. Sigur, în acest proces sunt implicaţi toţi europenii.

Unul din elementele care dau culoare unui rezultat benefic pentru ex¬tindere este creşterea gradului de unitate a Uniunii Europene, cuantificabil prin ar¬monizarea politicilor şi intereselor. Elementele de promovare a acestei solidarităţi pot fi identificate nu doar într-un cadru comun de reguli şi norme politice şi

economice (creat prin implementarea acquis-ului comunitar), ci şi în dinamicile încrederii la nivel european şi internaţional.

România este, la rândul ei, un participant activ la acest proces. Pentru România aderarea la Uniunea Europeană a înseamnat nu doar o garanţie a stabilităţii induse de continuarea reformei, ci şi cadrul optim pentru realizarea unei dezvoltări interne, dar şi în plan regional şi european.

§.2. Ideea de uniune europeană.

Ideea este foarte veche. Dante Alighieri în „Divina comedie” îşi imagina o Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran aflat deasupra celorlalţi suverani. Limba comună urma să fie latina, iar moneda comună florinul care avea o circulaţie largă în Europa ca urmare a activităţii negustorilor din Florenţa.

În secolul al XVII-lea, Ducele de Sully în „Grand Dessin” a lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei” care să poată produce între membrii săi o pace inalterabilă şi un comerţ perpetuu.

Immanuel Kant, în 1795 a elaborat un „Proiect de pace eternă” bazat pe o federaţie de state libere, având o constituţie de tip republican.

Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres Internaţional de Pace de la Paris din 1849 spunea că „va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-şi mâinile unul celuilalt peste mări, schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii…”.

Napoleon a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei, dar împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor europene.

Saint Simon (1814) prevedea construcţia Europei în jurul unei alianţe Franţa-Anglia, condusă de un monarh „lider ştiinţific şi politic” . Acestei alianţe i se puteau alătura şi alte state care se eliberau şi îşi creau instituţii reprezentative.

Şi alţi vizionari au formulat proiecte de unificare a Europei. După primul război mondial, Aristide Briand în 1929, în Adunarea Generală a Societăţilor Naţiunilor a propus să se constituie „un fel de legătură federală” între naţiunile europene.