Contenciosul administrativ și jurisdicția administrativă

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ŞI JURISDICŢIA ADMINISTRATIVĂ

1. Noţiune

Termenul de „contencios” provine din latină, de la verbul „contendre”, care înseamnă luptă, confruntare.

În doctrină, termenul de „contencios” a fost utilizat în principal pentru a face distincţia dintre căile de atac împotriva actelor administrative şi recursurile administrative. Un recurs dobândea caracterul de „contencios” atunci când instituţiile care soluţionau litigiile dintre adminiatraţie şi cetăţeni aveau competenţa de a anula acte ilegale.

În sens organic, contenciosul desemna instituţiile care soluţionau litigiile dintre admnistraţie şi cetăţeni.

În sens material, contenciosul se defineşte prin calitatea unor subiecte de drept, precum şi prin regulile speciale de judecată.

Istoric

În evoluţia institiţiei contenciosului admnistrativ au existat, din punct de vedere formal, trei sisteme mari:

- sistemul potrivit căruia a judeca administraţia era totuna cu a administra (s-a menţinut până la revoluţia burgheză din Franţa);

- sistemul jurisdicţiei speciale, care se bazează pe separaţia netă dintre activitatea administrativă şi activitatea de jurisdicţie (acestă activitate de jurisdicţie se desfăşoară prin intermediul tribunalelor administrative);

- sistemul controlului judecătoresc de drept comun, specific dreptului anglo-saxon (potrivit acestui sistem, instanţele de drept comun soluţionau şi litigiile de natură administrativă potrivit normelor de drept civil).

1.2 Definiţie

În perioada interbelică, definiţia contenciosului pleca de la sfera normelor juridice aplicabile unui litigiu administrativ, indiferent de instituţia care soluţiona litigiul. În acest sens avem definiţia dată de prof. C. Rarincescu: „Totalitatea litigiilor născute între particulari si Administraţiile publice şi în care sunt puse în cauză reguli, principii şi situaţiuni juridice aparţinând dreptului public.”

În ceea ce priveşte reglementările în vigoare prof. dr. A. Iorgovan afirmă: „Vom înţelege prin contencios administrativ numai litigiile din competenţa instanţelor judecătoreşti, dintre un organ al administraţiei publice, respectiv un funcţionar public sau, după caz, o structură autorizată să presteze un serviciu public, pe de o parte, şi alt subiect de drept, pe de altă parte.”

1.3 Evoluţia instituţiei în dreptul românesc

Prima etapă în evoluţia contenciosului admnistrativ a constituit-o înfiinţarea Consiliului de Stat în anul l864.

Consiliul avea competenţa de a soluţiona litigii în baza legii sale de constituire, precum şi în baza altor legi speciale, precum şi competenţa de interpretare a legii.

A doua etapă se caracterizează prin abandonarea modelului francez şi preluarea modelului anglo-saxon, caracterizat prin competenţa instanţelor civile de a soluţiona litigiile administrative.

În anul 1866 s-a desfiinţat Consiliul de Stat, înfiinţat în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Practic, instanţele judecătoreşti s-au declarat competente să soluţioneze numai actele de gestiune, plecând de la ideea că sunt de natură contractuală, dar nu şi actele de autoritate.

În anul 1905 s-a înfiinţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Se reconoaşte dreptul particularilor de a ataca actele ilegale ale admnistraţiei publice în mod direct, pe calea recursului.

Se înfiinţează secţiunea de contencios administrativ a Curţii, pentru judecarea acestei categorii de litigii (s-a desfiinţat în 1910).

Prin adoptarea Constituţiei din 1923, respectiv a Legii din 1925:

- contenciosul administrativ devine, aşadar, instituţie de ordin constituţional;

- puteau fi atacate actele administrative care aduceau atingerea drepturilor subiective;

- contenciosul avea deplină jurisdicţie asupra actelor de gestiune, precum şi dreptul de anulare a actelor de autoritate.

Apariţia Decretului nr. 128/1948 a dus la desfiinţarea instanţelor de contencios administrativ (care era subordonată politic).

- plecându-se de la principiul comunist al unicităţii putrii de stat s-a interzis controlul judecătoresc asupra administraţiei;

- nu se puteau admite ca actele de autoritate să fie contestate de cetăţeni şi nici dreptul acestora de a chema în judecată statul;

- se realiza însă un control judecătoresc asupra actelor administrative în mod îndirect atunci ce soluţionau principii de natură civilă izvore administrative ilegale.

Constituţia din 1965 şi Legea nr.1/1967 privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale