Contract de Împrumut

Reclamantul L.D.S. a chemat în judecata pârâta B.D. solicitând sa se constate intervenita între parti vânzarea-cumpararea imobilului situat în Eforie Nord, format din constructie neterminata, amplasata pe un teren concesionat. S-a motivat ca, la data de 3 aprilie 1998, reclamantul a împrumutat pârâtei suma de 45 milioane lei, cu scadenta la 27 iunie 1998. În contract s-a stipulat clauza potrivit careia, în caz de nerestituire a sumei, se va transmite reclamantului-creditor proprietatea imobilului. Pârâta nu a restituit suma si, desi notificata, nu s-a prezentat în fata notarului pentru a perfecta vânzarea-cumpararea imobilului.

Tribunalul Constanta, prin sentinta civila nr.838/18.12.2000 a respins actiunea, retinând, în esenta, ca, stipularea în contractul de împrumut a unei clauze vizând transmiterea proprietatii catre creditor, nu constituie o „conventie legal facuta” în sensul prevederilor art.969 C.civ., fiind bazata pe o cauza ilicita, întrucât este prohibita de lege.

Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin decizia nr.213/3.07.2001 a Curtii de Apel Constanta.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.D.S. sustinând ca ambele instante au considerat în mod eronat ca fiind nula clauza penala, fara a verifica textul Legii nr.313/1879; în realitate, clauza, expresa, clara si imperativa, inserata în contract, nu este lovita de nulitate; ea reprezinta vointa partilor si modalitatea prin care creditorul se asigura ca va fi dezdaunat în caz de neexecutare a obligatiei de catre debitoare.

Potrivit definitiei legale date de art.1066 C.civ., clauza penala este „aceea prin care o persoana, spre a da asigurare pentru executarea unei obligatii, se leaga a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”.

În speta, pârâta „dând asigurare” ca va restitui la scadenta suma împrumutata, „s-a legat” ca, în caz de neexecutare a obligatiei, sa transfere reclamantului proprietatea asupra bunului imobil.

Asadar, definitia legala a clauzei penale este neechivoca asupra naturii stipulatiei pe care recurentul-reclamant doreste sa o valorifice prin actiune. Ea nu este o garantie imobiliara, asa cum în mod gresit a sustinut reclamantul, întrucât nu are nici unul dintre caracterele specifice acestora.

Pe de alta parte, în raport de definitia data contractului de împrumut prin art.1576 si 1584 si de dispozitiile art.966 si 968 C.civ. cu privire la nevalabilitatea cauzei actului juridic, în mod întemeiat Curtea de apel a retinut si motivat ca stipulatia cuprinsa în contractul de împrumut contravine naturii juridice a acestuia, întrucât, prin norma imperativa din art.1088 C.civ., „la obligatiile care au ca obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, afara de regulile speciale în materie de comert, de fidejusiune si societate”.

De altfel, a existat o preocupare mai veche si constanta a legiuitorului de a interzice clauza penala în contractul de împrumut, sens în care înca prin Legea nr.313 din 20.11.1879 „pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte” s-a statuat: „clauza penala aflata în contracte de împrumuturi ... este si va ramâne anulata. Judecatorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevazute de art.1589 C.civ.”.

Aceasta reglementare, care nu a iesit nici un moment din vigoare si în legatura cu care nu s-ar putea sustine ca ar fi desueta, este în concordanta si cu actualul regim juridic al dobânzii, configurat prin O.G. nr.9/2000, care în art.9 precizeaza ca „în raporturile civile obligatia de a plati o dobânda mai mare decât cea stabilita în conditiile prezentei ordonante este nula de drept”.

În consecinta, corect Curtea de apel a retinut ca atât sub imperiul legii vechi cât si al noii reglementari, clauza penala convenita de parti în contractul de împrumut, în sensul transmiterii proprietatii imobilului de catre debitoare în cazul neachitarii sumei la scadenta este lovita de nulitate absoluta.

Principiul libertatii contractuale, ca si cel al fortei obligatorii a contractului, invocate de reclamantul recurent, nu pot conduce la o alta concluzie, întrucât numai conventiile „legal facute” au putere de lege între partile contractante (art.969 C.civ.), iar potrivit prevederilor art.5 din acelasi cod: ”nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri”.

Asa fiind, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat.