Contractele de Concesiune

Achiziţiile publice constituie un domeniu important privind dobândirea definitivă sau temporară, de către o persoană juridică (autoritate contractantă) a unor produse, lucrări sau servicii, prin atribuirea unui contract de achiziţie publică.

Importanţa acestei activităţi a impus existenţa unei legislatii uniforme şi bine fundamentată care să reglementeze la nivel naţional achiziţiile publice de produse, servicii şi lucrări.

Având în vedere caracterul dinamic al achiziţiilor publice, legislaţia a cunoscut o îmbunătăţire permanentă, în sensul adaptării la condiţii curente şi la problematica diversă întalnită în cadrul acestei activităţi.

In prezent, pentru a se asigura desfăşurarea activităţilor de achiziţii publice, au fost elaborate norme privind atribuirea contractelor de achiziţii publice, iar potrivi O.U.G nr34/2006 atribuirea contractului de achiziţie publică este structurată în şase secţiuni astfel : a) oferta. Oferte alternative, b) Selecţia şi calificarea candidaţilor/ofertanţilor, c) criterii de atribuire a contractului de achiziţie publică, d) Stabilirea ofertei caştigatoare, e) Informarea candidaţilor şi ofertanţilor contractului de achiziţie publică, f) anularea aplicării procedurii de atribuire

Achiziţia publică desemnează întregul proces de cumparare de la terţi şi acoperă contracte de furnizare de bunuri, prestare de servicii şi executare de lucrări.

Acest proces se întinde pe tot ciclul de viaţă, de la conceptul şi definirea iniţială a nevoilor şi necesităţilor de achiziţii, până la sfârşitul duratei de viaţă a unui bun sau a unei lucrări (şi la dezafectarea lui/ei) sau până la finalizarea unui contract de servicii.

Definiţia este în concordanţă cu conceptul managementului ciclului achiziţiilor. Ideea concesionării unui bun public a fost prezentă încă din dreptul roman, însă fundamentele instituţiei concesionării pentru bunurile private se regasesc abia în Evul Mediu. După căderea Imperiului Roman, se încetăţeneşte obiceiul de a transforma folosinţa pământului în ceva perpetu, bazat pe un contract şi în schimbul unei rente, concesionarul avea doar posesiunea şi folosinţa, iar proprietarul originar putea păstra proprietatea bunului concesionat.

Asupra acestor pământuri guvernau concomitent două drepturi perpetue şi anume, dreptul proprietarului originar, care avea domeniul eminent, şi dreptul concesionarului, care avea domeniul util

Cu timpul, dreptul concesionarului căpăta forţa, pe când cel al seniorului devine tot mai simbolic, începând să fie uitat.

Aşa se explică de ce concesionarul apare, din punct de vedere al istoriei, treptat, ca singurul proprietar legitim, iar redevenţa pe care trebuia să o platească seniorului este o sarcina apăsătoare şi cei care primeau redevenţa încep să fie priviţi ca nişte paraziţi sociali.

În Evul Mediu, concesionarea bunurilor domeniului public era sursa de venituri pentru monarhi, mijloc al luptei politice şi modalitate de rasplatire a loialităţii.

Concesionarea s-a extins astăzi, nu se mai concesionează doar pământuri, ci şi alte bunuri, inclusiv servicii, care aparţin fie statului, fie unităţilor administrativ-teritoriale ori institutiilor publice.

Contract de deoncesiune, achiziţii publice, conceptul managementului ciclului achizitiilor. autoritatea cedentă, ofertantul, concesionarul, concedentul, convenţia, clauza compromisorie.