Contractele de Muncă de Tip Particular

Contractele de muncă de tip particular

O bună perioadă de timp (sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX) contractul individual de muncă a fost considerat o varietate a contractului de locaţiune a lucrărilor, reglementat de dispoziţiile Codului civil. Extinderea folosirii de către meseriaşi şi industriaşi a muncii salarizate a determinat adoptarea în anul 1929 a primei legi a contractelor de muncă, urmată de Codul muncii din 1950 şi din 1972.

Astăzi, contractul individual de muncă este reglementat în principal prin dispoziţiile Codului muncii în vigoare (legea nr. 53/2003), respectiv titlul II (articolele 10 – 107), dar şi prin alte prevederi speciale (de exemplu, legea nr. 130/1999 ce reglementează măsuri privind protecţia persoanelor încadrate în muncă).

Literatura de specialitate a furnizat mai multe definiţii pentru noţiunea de contract individual de muncă. Astfel, într-o opinie, prin contract individual de muncă se înţelege “acea convenţie încheiată în scris prin care o persoană fizică (salariatul) se obligă să presteze o anumită muncă pe o perioadă nedeterminată sau determinată de timp pentru un patron (angajator) care, la rândul său, se obligă să plătească salariul şi să asigure condiţiile necesare desfăşurării activităţii”.

Contractul individual de muncă este “înţelegerea sau convenţia în formă scrisă prin care salariatul se obligă să pună la dispoziţia angajatului forţa sa de muncă – fizică sau intelectuală – iar angajatorul este obligat să asigure plata salariului pentru munca prestată şi condiţii adecvate de muncă”.

Într-o altă lucrare de specialitate, contractul individual de muncă este definit drept înţelegerea încheiată în scris între o persoană fizică pe de o parte şi un patron pe de altă parte, prin care prima se obligă a presta munca prevazută în contract iar cel de-al doilea să asigure persoanei încadrate condiţii corespunzătoare pentru buna desfăşurare a activităţii, deplina protecţie şi securitate a muncii şi să o remunereze în raport cu munca prestată, potrivit clauzelor contractului.

Codul muncii actual conţine regula potrivit căreia contractual individual de muncă se încheie pe perioadă nedeterminată şi doar ca excepţie se poate încheia pe durată determinată în condiţiile expres prevăzute de lege(art.12 din Codul Muncii).

Durata nedeterminată a contracului nu afectează interesele salariaţilor,ci dimpotrivă,constituie o masură de protecţie pentru ei,având menirea de a asigura dreptul la stabilitate în muncă.De asemenea nu afectează nici interesele angajatorului asigurându-se astfel o mai bună planificare şi organizare a muncii, o modelare şi perfecţionare a calificării personalului.

Pe lângă contractul individual de muncă, Codul Muncii mai are reglementate urmatoarele contracte de tip particular:pe durată determinată,munca prin agent de muncă temporară,contractul individual de muncă cu timp parţial şi munca la domiciliu. Aceste contracte particulare urmăresc restrângerea sferei de utilizare a convenţiilor civile de prestări servicii, care procurau angajatorilor o serie de avantaje de ordin fiscal.

Contractul individual de muncă pe durată determinată

Angajatorii au posibilitatea de a angaja, în cazurile şi în condiţiile Codului muncii, personal salariat cu contract individual de muncă pe durată determinată.

Contractul individual de muncă pe durată determinată poate fi prelungit şi după expirarea termenului iniţial, cu acordul scris al părţilor, dar numai înăuntrul termenului său de valabilitate şi de cel mult două ori consecutiv.

Această prevedere urmăreşte eradicarea practicii unor angajatori de a angaja pe perioadă determinată pentru acelaşi post, acelaşi salariat sau persoane diferite, fără ca postul respectiv să mai fie ocupat vreodată de un salariat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată. Scopul urmărit de aceşti angajatori este finalizarea contractului individual de muncă prin ajungerea la termen, fără nici o altă formalitate.

Contractul individual de muncă pe durată determinată se poate încheia numai în formă scrisă, cu precizarea expresă a duratei pentru care se încheie. Forma scrisă a acestui contract este o condiţie de validitate (ad validitatem) şi nu doar una de probă (ad probationem). În lipsa formei scrise se prezumă că respectivul contract individual de muncă a fost încheiat pe durată nedeterminată.

Prin urmare, contractul individual de muncă se încheie, ca regulă generală, pe durată nedeterminată. Situaţiile în care legea permite încheierea unui contract individual demuncă pe durată determinată sunt prevăzute expres şi limitativ de art. 81 din Codul muncii şi sunt următoarele:

a)înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de muncă, cu excepţia situaţiei în care acel salariat participă la grevă;

b)creşterea temporară a activităţii angajatorului;

c)desfăşurarea unor activităţi cu caracter sezonier;