Contractul individual de muncă cu timp parțial

Definitia contractului individual de muncǎ si reglementarea acestuia în legislatia românǎ

O bunǎ perioadǎ de timp (sfârsitul sec. al XIX-lea si începutul sec. XX) contractul individual de muncǎ a fost considerat o varietate a contractului de locatiune a lucrǎrilor, reglementat de dispozitiile Codului civil. Extinderea folosirii de cǎtre meseriasi si industriasi a muncii salarizate a determinat adoptarea în anul 1929 a primei legi a contractelor de muncǎ, urmatǎ de Codul muncii din 1950 si din 1972.

Astǎzi, contractul individual de muncǎ este reglementat în principal prin dispozitiile Codului muncii în vigoare (legea nr. 53/2003), respectiv titlul II (articolele 10 – 107), dar si prin alte prevederi speciale (de exemplu, legea nr. 130/1999 ce reglementeazǎ mǎsuri privind protectia persoanelor încadrate în muncǎ).

Literatura de specialitate a furnizat mai multe definitii pentru notiunea de contract individual de muncǎ. Astfel, într-o opinie, prin contract individual de muncǎ se întelege “acea conventie încheiatǎ în scris prin care o persoanǎ fizicǎ (salariatul) se obligǎ sǎ presteze o anumitǎ muncǎ pe o perioadǎ nedeterminatǎ sau determinatǎ de timp pentru un patron (angajator) care, la rândul sǎu, se obligǎ sǎ plǎteascǎ salariul si sǎ asigure conditiile necesare desfasurǎrii activitǎtii”.

Contractul individual de muncǎ este “întelegerea sau conventia în forma scrisǎ prin care salariatul se obligǎ sǎ punǎ la dispozitia angajatului forta sa de muncǎ – fizicǎ sau intelectualǎ – iar angajatorul este obligat sǎ asigure plata salariului pentru munca prestatǎ si conditii adecvate de muncǎ.

Într-o altǎ lucrare de specialitate, contractul individual de muncǎ este definit drept întelegerea încheiatǎ în scris între o persoanǎ fizicǎ pe de o parte si un patron pe de altǎ parte, prin care prima se obligǎ a presta munca prevazutǎ în contract iar cel de-al doilea sǎ asigure persoanei încadrate conditii corespunzǎtoare pentru buna desfǎsurare a activitǎtii, deplina protectie si securitate a muncii si sǎ o remunereze în raport cu munca prestatǎ, potrivit clauzelor contractului.

În reglementarea veche, Codul muncii din România nu oferea o definitie pentru contractul individual de muncǎ. Aceastǎ lacuna a fost remediatǎ prin aparitia codului nou, care trateazǎ aceastǎ institutie în Titlul II (denumit Contractul individual de muncǎ) pe o întindere de 9 capitole.

Contractul individual de muncǎ, izvor al raporturilor juridice de muncǎ si componenta fundamentalǎ a obiectului dreptului muncii, este reglementat exhaustiv de noul Cod al muncii. În ansamblu, se poate afirma cǎ au fost avute în vedere urmatoarele repere:

- reglementarea sa în concordantǎ cu cerintele specifice unei economii de piatǎ;

- încorporarea normelor în materie ale Uniunii Europene si ale Organizatiei Internationale a Muncii;

- înlǎturarea unor carente ale Codului muncii anterior, semnalate în timp de practica judiciarǎ si de doctrina judiciarǎ.

În conformitate cu art. 10 din Codul muncii, contractul individual de muncǎ este “contractul în temeiul cǎruia o persoanǎ fizicǎ, denumitǎ salariat, se obligǎ sǎ presteze muncǎ pentru si sub autoritatea unui angajator, persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ, în schimbul unei remuneratii denumite salariu”.

Chiar din definitia datǎ de legiuitor se disting pǎrtile contractului individual de muncǎ (angajatorul si salariatul) precum si elementele definitorii ale acestuia (respectiv munca prestatǎ, salariul plǎtit si raportul de autoritate în care se situeazǎ pǎrtile).

Criteriul subordonǎrii juridice este determinant pentru contractul individual de muncǎ, deoarece munca mai poate fi prestatǎ si prin intermediul altor contracte (contractul de antreprizǎ, contractul de prestǎri servicii etc.). Trebuie sǎ nu se confunde subordonarea juridicǎ caracteristicǎ contractului individual de muncǎ cu subordonarea economicǎ.

În legislatia României, se permite angajarea unei persoane cu contract individual de muncǎ cu timp partial sau cu contract de muncǎ cu normǎ întreagǎ (depinzând dacǎ este pe perioadǎ nedeterminatǎ sau determinatǎ). Aceste tipuri de contracte se referǎ strict la programul de muncǎ al angajatului.

Contractul individual de muncǎ cu timp partial

Acest tip de contract se poate încheia pentru salariatii care muncesc mai putine ore decât cei cu normǎ întreagǎ, dar nu mai putin de douǎ ore pe zi si zece ore pe sǎptǎmânǎ.

Potrivit art. 101 din actul normativ mentionat (Codul Muncii), salariatul cu fractiune de normǎ este salariatul al cǎrui numǎr de ore normale de lucru, calculate sǎptǎmânal sau ca medie lunarǎ, este inferior numǎrului de ore normale de lucru al unui salariat cu normǎ întreaga comparabil

Aceasta înseamnǎ cǎ un astfel de contract nu poate avea o duratǎ de 40 de ore sǎptǎmânal (sau mai mare), ci o duratǎ inferioarǎ acestui numar de ore (39 de ore, sau mai putine), nefiind prevǎzutǎ o limitǎ minimǎ – cum era prevazutǎ în reglementarea anterioarǎ (se considerǎ însǎ, cǎ aceastǎ limitǎ este de o orǎ pe lunǎ, ora fiind unitatea de mǎsurǎ în raporturile contractuale de muncǎ).

Contractul individual de muncǎ cu timp partial poate fi incheiat doar în formǎ scrisǎ, pe o perioadǎ nedeterminatǎ, sau pe o perioadǎ determinatǎ (art. 101 din Codul muncii ). Forma scrisǎ a contractului nu este prevǎzutǎ însǎ ca o conditie de validitate, ci doar de probǎ a actului încheiat între pǎrti. Lipsa formei scrise duce la concluzia încheierii contractului de muncǎ cu normǎ întreagǎ. Aceastǎ prezumtie nu este absolutǎ, angajatorul putând dovedi, în absenta contractului încheiat în forma scrisǎ, cǎ acel contract individual de muncǎ a fost încheiat cu timp partial, si de asemenea, si repartizarea programului de muncǎ pe sǎptǎmânǎ sau pe lunǎ

În spiritul Directivei Europene nr. 97/81 , Legiuitorul dispune ca salariatul comparabil este salariatul cu normǎ întreagǎ din aceeasi unitate, care are acelasi tip de contract individual de muncǎ, presteazǎ aceeasi activitate sau una similarǎ cu cea a salariatului angajat cu contract individual de muncǎ cu timp partial, avându-se în vedere si alte considerente, cum ar fi vechimea în muncǎ si calificarea sau aptitudinile profesionale. În situatia în care nu existǎ un salariat comparabil în aceeasi unitate, se au în vedere dispozitiile din contractul colectiv de muncǎ aplicabil în spetǎ. În cazul în care nu existǎ un contract colectiv de muncǎ aplicabil, se au în vedere dispozitiile legislatiei în vigoare sau contractul colectiv de muncǎ la nivel national.

Contractul individual de muncǎ cu timp partial cuprinde elementele prevǎzute la art. 17 alin. (2) din Codul muncii:

a) identitatea pǎrtilor;

b) locul de muncǎ sau, în lipsa unui loc de muncǎ fix, posibilitatea ca salariatul sǎ munceascǎ în diverse locuri;

c) sediul sau, dupǎ caz, domiciliul angajatorului;

d) functia/ocupatia conform specificatiei Clasificǎrii ocupatiilor din România sau altor acte normative si atributiile postului ;