Controlul constituționalități legilor în România

Prin esenţa sa, ca şi prin funcţia sa socială, Constituţia are o valoare juridică su¬perioară faţă de orice altă normă de drept. În consecinţă, toate actele nor¬mative adoptate de Parlament şi Guvern precum şi actele emise de celelalte auto¬rităţi publice trebuie să se conformeze normelor şi principiilor constituţionale. În cazul în care un act normativ, inclusiv o lege adoptată de Parlament sau regu¬lamentul de organizare şi funcţionare al acestuia contravin Constituţiei, ele pot fi supuse constrolului de constituţionalitate

Justificarea teoretică a supremaţiei constituţiei rezidă chiar în caracterul politic şi juridic al acesteia. Astfel, în constituţie îşi găseşte expresia voinţa supremă a poporului în ceea ce priveşte obiectivele şi instrumentele de exercitare ale puterii politice. Normele constituţionale fixează principalele instrumente de guvernare, stabilesc autorităţile care vor înfăptui guvernarea şi raporturile între acestea. Toto¬dată, constituţia este sediul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În plus, consti¬tuţia este factorul structurant al ordinii juridice, căreia îi furnizează principiile direc¬toa¬re: egalitatea tuturor cetăţenilor, legalitatea, neretroactivitatea legilor. Sistemele constituţionale moderne prevăd sancţiuni pentru în¬căl¬carea prevederilor Legii fundamentale fie de autorităţile statale care des¬f㬺oa¬ră o acti¬vi¬tate politică propriu zisă, cum este, de pildă, şeful statului, fie de către par¬ti¬dele politice. Datorită supremaţiei constituţiei, Legiuitorul a stabilit o anume ierarhie a actelor normative, în fruntea tuturor acestora fiind aşezată chiar Legea fundamentală. Constitutiei îi urmează legile constituţionale, legile organice, legile ordinare, ordonanţele, hotărârile Guvernului. Pentru asigurarea supremaţiei constituţiei, doctrina şi practica constituţională au creat două instituţii juridice eficiente: controlul constituţionalităţii legilor şi con¬te¬n¬ciosul administrativ.

Ca lege fundamentală a statului, Constituţia cuprinde regulile privitoare la organizarea statală, organele şi autorităţile statului procedura legislativă,dar si drepturile si libertatile fundamentale.Conţinutul său specific desemnează concomitent atât un sistem de norme procedurale, cât şi un ansamblu de reguli de fond. Aceste norme trebuie respectate în practică atât de cetăţeni, de persoanele fizice sau de subiectele colective de drept, cât şi de autorităţile statului, fie că ele aparţin puterii legislative, celei executive sau judecătoreşti. Prin urmare, garanţia supremaţiei Constituţiei implică existenţa unui mecanism care să lipsească de efecte actele contrare dispoziţiilor constituţionale. În mod firesc, pentru a nu rămâne doar o declaraţie de principiu, un asemenea control trebuie realizat de către un organ independent, altul decât cel care a elaborat norma juridică supusă controlului. Din această perspectivă, practica controlului constituţionalităţii legilor se regăseşte, în plan mai larg, în contextul cerinţelor principiului legalităţii, ceea ce susţine afirmaţia că principiul constituţionalităţii legilor este o parte a principiului legalităţii. În identificarea autorităţii competente să exercite controlul conformităţii actelor normative cu actul fundamental se manifestă unele dificultăţi, datorită faptului că se urmăreşte un control asupra actelor Parlamentului, ca „unica autoritate legiuitoare” în cazul nostru,şi care îşi trage împuternicirile direct de la popor. Sub acest aspect, încercările de statuare a autorităţii competente de înfăptuire a controlului constituţionalităţii, s-au oprit mai întâi asupra autorităţilor clasice: puterea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească, aşa cum apar ele enunţate în teoria clasică a separaţiei puterilor în stat.

Într-o primă fază, controlul constituţionalităţii legilor a fost pus în seama puterii legislative, care îşi legitimează funcţia de legiferare prin mandatul primit de la popor, de unde şi ideea că numai poporul are drept de control asupra modului în care Parlamentul îşi exercită funcţia legislativă. Potrivit art. 61, alin.1 din Constituţia revizuită, Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare a ţării” şi organul reprezentativ suprem, prin intermediul căruia poporul îşi exercită suveranitatea naţională.

Excepţia de la această regulă o constituie situaţia în care Constituţia prevede că la procesul legislativ pot lua parte şi alte autorităţi publice, prin delegare legislativă potrivit cu prevederile art. 115, însă decizia ultimă îi revine tot Parlamentului. Poziţia Parlamentului în sistemul statal, legitimitatea împuternicirilor sale, caracterul de unic organ legiuitor, au stat şi stau la baza controlului politic exercitat de către puterea legiuitoare.Există însă şi temeiuri solide care pledează împotriva controlului parlamentar al constituţionalităţii legilor. În calitate de „unică autoritate legiuitoare a ţării” ar fi practic imposibil să-şi recunoască singură propriile greşeli sau erori, excluzând faptul că pot exista interese politice pe care numai parlamentarii le cunosc şi nu au nici un motiv să le dezvăluie.

Parlamentul României are nu numai dreptul, ci şi obligaţia ca în procesul legislativ să supravegheze respectarea Constituţiei, fiind sprijinit în acest sens de un organ specializat, Consiliul Legislativ, care potrivit art. 79, alin.1 din Constituţia revizuită, avizează proiectele de legi şi propunerile legislative, în sensul conformităţii reglementărilor propuse cu normele fundamentale. In cazul în care funcţia de control al constituţionalităţii legilor ar reveni unor autorităţi executive, se evidenţiază dificultăţi de altă natură.

În primul rând, autorităţile executive se supun legii, o execută sau organizează executarea legii. Chiar dacă emit norme juridice, acestea nu pot contraveni şi nu pot modifica legile emise de autoritatea legislativă.

În al doilea rând, dacă avem în vedere realitatea că unele autorităţi sunt create şi controlate direct de către Parlament (spre exemplu, în republica parlamentară chiar şeful statului este ales de către Parlament), apare evidentă poziţia superioară a puterii legislative faţă de cea executivă. Tocmai de aceea, Adunarea Constituantă a resimţit nevoia de a marca o ierarhizare obligatorie, prin art.61, alin.1 din Constituţie, consacrând Parlamentul ca „organ reprezentativ suprem al poporului român”; în timp ce Preşedintele este cel care, doar „reprezintă statul român” (art. 80, alin. 1, din Constituţia revizuită). Rezultă din cele enunţate ca un control executiv al constituţionalităţii ar reprezenta o gravă nepotrivire în activitatea legislativului, şi mai ales o încălcare a regulilor de structurare a autorităţilor publice. Puterea executivă poate avea dreptul de sesizare, dar nu de control. In cazul în care funcţia controlului constituţionalităţii legilor ar reveni unei autorităţi judecătoreşti, premisele discuţiei trebuie să aibă în vedere locul acestora în sistemul clasic al puterilor publice şi practica multor state de a încredinţa acestor autorităţi controlul de constituţionalitate.Autoritatea judecătorească este considerată o putere distinctă, deşi în teoria separaţiei puterilor în stat, unii au încadrat-o în puterea executivă sau alţii nu au considerat-o ca fiind o putere. Partizanii controlului judecătoresc al constituţionalităţii legilor îl justifică având în vedere menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni în cazuri de încălcare a legii. De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu prevederile constituţionale s-a motivat prin teoria separaţiei puterilor în stat; separaţie ce implică o colaborare şi o interdependenţă a celor trei puteri: astfel încât puterea judecătorească are responsabilitatea de a controla celelalte două puteri, precum şi Parlamentul, care poate controla puterea judecătorească şi pe cea executivă