Controlul constituționalității legilor

1. INTRODUCERE

1. 1. SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA EVOLUŢIEI CONTROLULUI DE CONSTITUŢIONALITATE

a) Modelul american

A fost impus pe cale pretoriană, adică nu prin lege ci de către practica judecătorească, prin interpretarea principiului supremaţiei Constituţiei, ca normă supraordonată legii, pe care legiuitorul nu o poate încălca.

A fost prima dată consacrat în Statele Unite ale Americii la 1803 în cauza rămasă celebră: Marbury versus Madison; ca proceduri caracteristice pentru modelul american sunt excepţia de neconstituţionalitate invocată într-un proces, injoncţiunea invocată în afara unui proces şi judecata declaratorie, în caz de dificultate de aplicare a legii.

b) Modelul european

A fost influenţat de concepţia şcolii normativiste a lui Hans Kelsen ce a fundamentat necesitatea controlului pornind de la realitatea structurii sistemului juridic în formă de piramidă, având Constituţia ca normă supremă.

Controlul este centralizat, asigurând astfel aplicarea uniformă a Constituţiei şi se realizează de către o autoritate care nu face parte din nici una dintre cele trei puteri clasice – legiuitoare, executivă şi judecătorească – fiind rodul colaborării acestora; se evită astfel politizarea justiţiei.

Efectele deciziilor sunt opozabile "erga omes".

Modelul european este rezultatul evoluţiei modelului american; s-a dezvoltat în Europa în mai multe valuri succesive: după primul război mondial (Austria, Cehoslovacia), ca urmare a prăbuşirii regimurilor fasciste (Germania, Italia, Spania, Portugalia) sau unor schimbări de regim (Franţa după Constituţia din 1958, Belgia după federalizare) şi după căderea regimurilor comuniste în ţările din răsăritul Europei.

Controlul se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, recursului direct (acţiunii “in amparo” în Spania şi Portugalia), controlului preventiv, înainte de publicarea legii (în Franţa este singura modalitate de control) sau în alte modalităţi, cum ar fi avizul prealabil (Canada); Constituţia României din 1991 a receptat excepţia de neconstituţionalitate, controlul preventiv şi, într-o modalitate mai restrânsă, recursul direct în ce priveşte regulamentele parlamentare.

1.2. EVOLUŢIA CONTROLULUI DE CONSTITUŢIONALITATE ÎN ROMÂNIA, ANTERIOR ANULUI 2003

În ţara noastră, controlul constituţionalităţii legilor a fost impus pentru prima dată în 1912, tot pe cale pretoriană de către Tribunal Ilfov, care a infirmat aplicabilitatea unei legi ca fiind contrară Constituţiei, soluţie confirmată şi de Curtea de Casaţie. Acesta era un control difuz putând fi realizat de către toate organele judecătoreşti, unificarea jurisprudenţei făcându-se prin exercitarea căilor de atac.

Constituţia din 1923 consacră principiul, dar restrânge sfera instanţelor competente, dând doar Curţii de Casaţie, în secţiuni reunite, posibilitatea de a judeca constituţionalitatea legilor (ceea ce atenua efectele caracterului difuz al controlului, fără însă a le înlătura, decizia fiind prizoniera autorităţii lucrului judecat şi având efecte inter partes litigantes; astfel, o lege declarată neconstituţională putea fi aplicată în alt caz de către o altă instanţă, care o considera constituţională).

Soluţia a fost menţinută şi în Constituţia din 1938, dar odată cu instaurarea regimului comunist, controlul este desfiinţat, iar verificarea constituţionalităţii legilor a devenit, exclusiv, o problemă a legiuitorului, ceea ce, desigur, era ineficient şi nejustificat.

Constituţia din 1991 reafirmă principiul, dar nu revine la soluţia Constituţiei din 1923, ci receptează, ca toate celelalte ţări foste socialiste, modelul european, realizând controlul printr-o Curte Constituţională, organ jurisdicţional exercitând o procedură specială şi specializată de control al constituţionalităţii legilor.

România se încadrează astfel în:

- evoluţia pan europeană de la statul legal, în cadrul căruia legea este necontrolabilă, ecran opac între Constituţie şi societate, la statul de drept, asigurând prioritatea drepturilor omului şi respectarea regimului de separaţie a puterilor în stat, rezultat din echilibrul instituţional al regimului constituţional, corespunzător democraţiei constituţionale;

- caracteristica generală a instituirii controlului constituţionalităţii legii după prăbuşirea unor regimuri dictatoriale şi/sau totalitare (Germania, Italia, Spania, Portugalia, fostele ţări socialiste);

- tendinţa generală a expansiunii modelului european de control nu numai în Europa, dar şi în Africa şi Asia (31 de ţări europene şi 31 de ţări din afara continentului) .