Copilul Aflat în Dificultate și Ocrotirea Minorului

Cresterea si ocrotirea copilului se realizeaza de catre parinti. Daca unul dintre ei este în imposibilitatea de a-si manifesta vointa, ocrotirea se realizeaza de catre celalalt parinte. Exista însa situatii în care acestia au decedat ori desi sunt în viata se afle în imposibilitatea permanenta de a-si exercita drepturile si îndatoririle.

Ideea implicarii statului, fie direct, fie prin intermediul diferitelor institutii comunitare abilitate în ocrotirea copiilor ai caror parinti sunt în imposibilitate permanenta sau temporara de a-si îngriji copiii a fost acceptata abia în sec. XX.

Prin intermediul legislatiei si standardelor internationale în materia drepturilor omului, sec. XX a consemnat obligatia pozitiva a statului de a ocroti copiii aflati în dificultate  acei copii care nu beneficiaza de conditii suficiente, necesare dezvoltarii si asigurarii sanatatii fizice si psihice. Prin urmare conventia cu privire la drepturile copilului prevede în art. 20 alin. 2 obligativitatea statelor parti de a asigura copilului asistenta alternativa, în acord cu legislatia lor internationala.

Sursa acestor obligatii o reprezinta principiul general conform caruia copilul nu poate fi, în nici un moment lipsit de grija si ocrotire.

Art. 3 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat în dificultate, precizeaza ca responsabilitatea de a asigura copilului aflat în dificultate protectie si asistenta în realizarea si exercitarea drepturilor sale, revine, în primul rând colectivitatii locale din care acesta face parte .

Dupa legea româna, ori de câte ori copilul este lipsit în mod temporar sau permanent de ocrotirea parinteasca, fie din culpa acestora, fie independent de vointa lor, copilul se afla în dificultate si are dreptul la asistenta speciala .

Pentru aceste situatii, în dreptul român este reglementat un ansamblu de institutii socio  juridice menite sa asigure, în functie de situatia concreta a copilului, protectia drepturilor sale prin asistenta alternativa.

Între acestea se numara : tutela, curatela, încredintarea copilului (unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat), încredintarea în vederea adoptiei, plasamentul, plasamentul în regim de urgenta.

Optiunea pentru una din aceste institutii se face în functie de circumstantele concret  situationale ale copilului, tinând cont de interesul superior al acestuia, precum si de necesitatea continuitatii în cresterea si educatia copilului, de originea sa etnica, religioasa, culturala sau lingvistica. Unele institutii vizeaza masuri temporare de protectie a drepturilor copilului, de asigurare a cresterii si ocrotirii acestuia în mediu familial alternativ fiind aplicate, cel putin teoretic, concomitent cu strategii de sprijinire a familiei în scopul reintegrarii copilului. Altele reprezinta masuri cu caracter permanent, în functie de situatia care a generat instituirea ei, sau de natura institutiei. La alegerea unei institutii organismele abilitate trebuie sa asigure copilului capabil de discernamânt dreptul de a-si exprima liber opinia sau asupra masurii de protectie propuse.