Criterii de Aderare și Extindere a UE

1. Scurt istoric al procesului de integrare europeană

Istoria integrării europene a început în anii 50, iar pe atunci se numea „comunitatea celor 6”. Astăzi Uniunea Europeană numără 27 de state membre.

Cele 6 state semnau în 1957 Tratatele de la Roma îşi puneau astfel piatra de temelie a viitoarei Uniuni Europene. 10 ani mai târziu, în anul 1967, Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea pentru Energie Atomică şi cea pentru Administrarea Cărbunelui şi a Oţelului aveau să formeze Comunitatea Europeană.

Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie aveau să acceadă la Comunitatea Europeană, formând astfel primul val de extindere din istoria prezentei Uniuni. Wolfgang Wessels, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Koeln spune că „acesta a fost aşa numitul val de extindere către nord. .

Au aderat Regatul Unit, Irlanda şi Danemarca, ultimele două state mai mici, dar care joacă de atunci un rol extrem de important în comunitate. Marea Britanie este o fostă putere mondială, şi cu siguranţă a contribuit la sporirea credibilităţii vocii Europei pe plan internaţional”. Aşadar au fost nouă, până în 1981.

Aderarea Greciei a iscat mult mai multe discuţii şi controverse în anul 1981. Criticile principale au fost relaţiile politice tensionate cu Turcia şi productivitatea economică redusă a ţării. Într-adevăr, aderarea Greciei nu a fost lipsită de probleme, spune Mădălina Ivănică, de la Universitatea din Maastricht.

„UE a primit Grecia în comunitate, şi a remarcat că ţara a adus cu sine o serie întreagă de probleme. În consecinţă, Uniunea a devenit mai precaută în probleme de extindere”.Şi aşa au fost 10 – până în 1986 . .

Datorită creşterii exigenţei criteriilor de aderare, negocierile cu Spania şi Portugalia au durat în total 10 ani.„Extinderea către sud a Uniunii a reprezentat acceptarea pentru prima oară a unor ţări care din punct de vedere economic erau mai departe de nivelul mediu de dezvoltare, şi care aveau şi sisteme politice dictatoriale. O dovadă a faptului că UE este şi un factor de democratizare”, spune politologul Wolfgang Wessels. .

Cu Spania şi Portugalia în formaţie, Comunitatea Euopeană avea să se transforme în Uniunea pe care o cunoaştem astăzi, prin semnarea Tratatelor de la Maastricht în 1993. .

Şi aşa au fost 12 – până în 1995 Austria, Suedia şi Finlanda – un val de extindere care s-a derulat fără prea mari probleme, pentru că cele 3 state erau deja integrate economic pe piaţa europeană.Şi aşa au fost 15, până în 2004

La 1 mai 2004 avea să aibă loc cea mai mare extindere din istoria Uniunii. Au aderat Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Malta şi Cipru, în total 10 state noi.„Odată cu dispariţia cortinei de fier, statele estice şi-au manifestat dorinţa de a adera Uniunii”, subliniază Mădălina Ivănică.

Dar candidaţii valului 2004 au trebuit să îndeplinească aşa numitele criterii de la Copenhaga, noutatea fiind necesitatea dovedirii stabilităţii politice, a democraţiei, a respectării statului de drept şi a drepturilor omului, precum şi a economiei de piaţă funcţionale. În plus, cadrul legal al Uniunii trebuia încorporat în legislaţia naţională, vezi renumitul termen de „aquis communautaire”. Şi aşa au fost 25–până în 2007. .

România şi Bulgaria doreau de fapt să se integreze în Uniune încă din 2004, dar nu au reuşit pentru că nu îndeplineau criteriile. Chiar şi după integrarea din 2007, s-a mai dezbătut mult problema, dacă cele 2 state erau pregătite într-adevăr pentru aderare. .

„Eu cred că a fost momentul potrivit, cel puţin din punct de vedere economic. Bineînţeles că România nu este la stadiul de dezvoltare al vechilor state membre, dar am făcut în ultimii 15 ani progrese notabile”, subliniază Mădălina Ivănică.

Şi aşa au fost 27 – dar până când? .

Cert este că în UE se manifestă o oarecare oboseală şi reticenţă în privinţa politicii de extindere. Motivul principal este întrebarea „Cum se vor reglementa diferite situaţii în interiorul Uniunii?”. Un răspuns ar fi fost cel mai probabil Constituţia Comună Europeană, dar aceasta a suferit o înfrângere dureroasă la referendumurile din Franţa şi Olanda .

Politologul Wolfgang Wessels este totuşi optimist, reliefând că instituţiile comunitare şi europenii în general au realizat progrese enorme în ultimii 50 ani. După părerea sa, viitorul aparţine în continuare lor.