Curtea Constituțională

Potrivit dispozitiilor constitutionale tratatele internationale privind protectia drepturilor omului ratificate de statul român fac parte din dreptul intern si, în masura în care acestea din urma prezinta prevederi mai favorabile , se aplica cu prioritate fata de orice alta dispozitie de drept interna, înlaturând si aplicarea principiului lex posterior derogat legi priori. Recunoscuta aproape unanim la nivel european , suprematia dreptului international asupra dreptului intern a condus la un proces continuu si permanent accelerat de supranationalizare a respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale .

De aceea, consideram necesar ca, înainte de a analiza efectele ratificarii Conventiei europene a drepturilor omului , sa prezentam succint evolutia sistemului european de protectie a drepturilor fundamentale, precum si organizarea sistemului jurisprudential de garantare a acestora.

1.1 Protectia internationala a drepturilor omului

Dreptul international modern al drepturilor omului s-a nascut la finele celui de al doilea razboi mondial când descoperirea si dezvaluirea atrocitatilor comise în timpul Holocaustului, în care se estimeaza ca au decedat peste 10 milioane de persoane, a relevat necesitatea codificarii unor standarde internationale de protectie a drepturilor omului, precum si crearea unor sisteme de garantare a respectarii acestora. Fata de pozitia anterioara razboiului mondial, conform careia protectia drepturilor omului era o problema strict de drept intern, a aparut un puternic curent de opinie potrivit caruia protectia drepturilor si libertatilor omului este un mijloc puternic de a asigura continuitatea valorilor democratice si de a garanta pacea si securitatea internationala. Astfel, statele învingatoare, dar si noile guverne ale statelor învinse, au raspuns acestei idei si au creat Organizatia Natiunilor Unite, au înfiintat tribunalele pentru crime de razboi de la Nuremberg si Tokyo si au încheiat cele patru conventii de la Geneva din 1949. La scurt timp, organizatiile regionale interstatale din Europa si America au creat structuri proprii pentru protejarea drepturilor omului .

Înfiintata în 1945, ONU si-a fixat drept scop realizarea cooperarii internationale prin dezvoltarea si încurajarea respectului drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru oricine (art. 1 din Carta ONU). Astfel, înfiintata în 1947 în baza art. 68 din Carta, Comisia pentru drepturile omului a elaborat Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea Generala la 10 decembrie 1948, act completat ulterior prin cele doua pacte privind drepturile civile si politice si, respectiv cele economice si sociale . Evolutia sistemului universal de protectie a drepturilor omului a cuprins nenumarate conventii si tratate internationale privind drepturile fundamentale , însa a esuat în constituirea unui sistem de garantare efectiva a aplicarii acestor conventii.

Disensiunile politice dintre state, accentuate pâna la extrem în perioada razboiului rece, sistemul eminamente politic de organizare si functionare a Comisiei pentru drepturile omului, reticenta statelor fata de institutiile supranationale, precum si minoritatea statelor democratice în cadrul Adunarii Generale au condus la lipsa mecanismului prin care respectarea drepturile enuntate cu atâta forta în Declaratia Universala si pactele ce au completat-o sa devina o practica curenta a statelor. Este suficient mentionarea faptului ca în 1989 România lui Ceausescu detinea presedintia Comisiei pentru drepturile omului sau ca exista mai multe rezolutii ale Adunarii generale de condamnare a Statelor Unite decât a Chinei pentru a proba ineficienta organizatiei universale în atingerea obiectivelor sale si valoarea pur declarativa a multora dintre actele emise de aceasta .