Curtea de Conturi a Uniunii Europene

I. Istoric asupra institutiei

Efectele destabilizatoare a doua razboaie sangeroase si slabirea pozitiei Europei in lume au dus la constientizarea, pe scara tot mai larga, a faptului ca numai pacea si actiunea concentrata pot transpune in realitate visul unei Europe puternice si unite.

Inca din 1620, ducele de Sully concepe “un corp politic format din toate statele Europei, care sa poata asigura pacea vesnica si schimburi comerciale neintrerupte intre membrii sai”.

In secolul al XIX-lea, Victor Hugo scria ca “va veni o vreme cand cele doua mari grupari, Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei, vor fi strans legate prin comert si industrie”. Cu toate acestea, ideea de Europa Unita s-a concretizat abia dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Primii pasi s-au facut in 1946-1957 prin constituirea OECE, CECO, EURATOM si CEE. Apoi pana in 1973 “Europa celor sase” (Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda) devina “Europa celor noua” prin aderarea in acel an a Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei. Un nou impuls se resimte in anii 1947-1985. Adera in aceasta perioada Grecia, Spania si Portugalia, iar in februarie se semneaza Actul Unic European, care adauga cooperarea politica celei economice si fixeaza data de 1 ianuarie 1993 pentru realizarea Pietei Unice. In perioada 1986-1995 uniunea se extinde ajungand de la “Europa celor doisprezece” la “Europa celor cincisprezece” prin aderarea Austriei, Finlandei si Suediei si prin semnarea Tratatului de la Amsterdam, se lanseaza moneda unica europeana, se proclama Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene si intra in vigoare Tratatul de la Nisa.

Uniunea Europeana se distinge fata de alte organizatii internationale prin modelul sau de integrare care se situeaza dincolo de cooperarea traditionala intre state: statele membre ale Uniunii au transferat o parte din competentele lor la nivel comunitar.

Pe langa puterile nationele, regionale si locale, exista si o putere europeana, avand la baza institutii democratice si independente, mandatate sa intervina in domeniile in care actiunea comuna este considerata mai eficienta decat actiunea separata a statelor membre conform principiului subsidiaritatii ce are menirea de a asigura luarea deciziilor cat mai aproape de cetatean.

Uniunea Europeana are propriile institutii si instante comunitare: Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeana, Curtea de Justitie, Tribunalul de prima instanta, Curtea Europeana de Conturi, Comitetul Economic si Social, Comitetul Regiunilor, Banca de investitii, Banca Central Europeana, Fondul European de Investitii, Mediatorul European.

Institutia ce se ocupa cu verificarea si regularitatea veniturilor si cheltuielilor si care certifica o bun gestiune financiara este Curtea Europeana de Conturi.

Sistemul finantarilor Comunitatii prin resursele proprii a necesitat organizarea unui control financiar extern mai stabil decat era organizat in CECO si in CEE si EURATOM si mentinut cu modificarile prin tratatul de fuziune din 1965.

Crearea Curtii Europene de Conturi s-a inscris in logica consolidarii finantarii Comunitatii prin resursele proprii si in aceea a responsabilitatii Parlamentului European de a acorda descarcare Comisiei pentru executia bugetului.

Comunitatea Europeana nu dispunea de o Curte de Conturi inainte de 1977. Acest organ creat prin tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 si intrat in vigoare in iulie 1977, a urmat vechilor organe de control extern a Comunitatii si in particular Comisiei de control a Comunitatii Economice care a fost instituita prin Tratatul de la Roma.

Importanta atribuita Curtii Europene de Conturi se reflecta in decizia intervenita chiar la Meestricht, de a ridica Curtea Europeana de Conturi la rang de institutie. Ceruta cu insistenta chiar de Curtea insasi, inca din noiembrie 1990 aceasta decizie da mai multa greutate luarilor de pozitie, permitand astfel ameliorarea gestiunii financiare a comunitatii Europene.

Dotata cu personalitate morala si autonomie financiara, Curtea Europeana de Conturi a Comunitatii Europene, cu sediul la Luxemburg, nu este un organ de jurisdictie in ciuda numelui sau: statutul sau este comparabil din acest punct de vedere cu cel al Curtii de Conturi germane, care nu are nici o putere de sanctiune.

Aceasta misiune formulata in termeni generali nu confera Curtii Europene de Conturi putere de jurisdictie asupra conturilor. Rolul sau este de a informa institutiile europene asupra legalitatii si regularitatii operatiilor realizate pentru o buna gestiune financiara a Comunitatii . Curtea Europeana de Conturi controleaza executia bugetului si asista Parlamentul si Consiliul.

Din punct de vedere istoric, crearea Curtii Europene de Conturi coincide cu modelarea puterilor Parlamentului European. Relatiile Curtii Europene de Conturi cu Parlamentul au fost intotdeauna stricte, rigide si mult mai flexibile si mai intarite cu Comisia de la Bruxelles. Totusi, Curtea Europeana de Conturi nu este un organ legat de Parlament, diferenta resimtindu-se in raport cu institutiile nationale de control financiar belgiene, spaniole sau britanice, ea veghind la ocrotirea independentei sale, mai ales in programarea controalelor sale.

Crearea Curtii Europene de Conturi a coincis cu doua evenimente particulare importante: lergirea puterilor Parlamentului European in materie de control bugetar si finantarea integrala a bugetului Uniunii Europene din resurse proprii.

Existenta unui buget propriu al Uniunii Europene, distinct de cel al statelor membre, si faptul ca autonomia financiara fusese acordata institutiilor europene sunt doua elemente care pledeaza, prin esenta lor, in favoarea crearii unui organ de control extern specific pentru veniturile si cheltuielile comunitare.

Rolul controlului extern nu este totusi de a da un aviz cu caracter politic asupra orientarilor pe care autoritatea responsabila de gestiune intelege sa le realizeze. Pronuntandu-se asupra aplicarii lor si asupra traducerii lor in masuri concrete, controlul extern are mai curand misiunea de a intreba, punand in opera schimbarile considerate ca necesare, indicand unde si de ce trebuie intervenit. Respectarea principiului separatiei puterilor constrange controlul extern la a lasa responsabililor cu gestiunea fondurilor publice dreptul de a decide cu privire la calea de urmat.

In concluzie, activitatea de control luata in sens larg nu are un obiectiv unic de a dezvalui deficientele sau de a da nastere sanctiunilor. Ea constituie inainte de toate o maniera eficace de ameliorare a gestiunii si, pe cale de consecinta, rezultatele spre care ea trebuie sa tinda.