Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Apariţia conceptului de drepturi ale omului a fost rezultatul evoluţiei ideilor umaniste şi a receptării acestora din ce în ce mai intense. Debutul, din punct de vedere cronologic poate fi poziţionat în antichitatea preocupată de definirea omului şi a poziţiei sale în societate şi de formularea înaltelor principii morale, a ideii de justiţie.

În timp, concepţii noi au fost cristalizate, datorită în principal evoluţiei societăţii, a mutaţiilor produse în plan politic şi juridic, a teoriilor filosofice reflectate pregnant în acte şi documente ale vremurilor.

Se poate aprecia deci că, elaborarea conceptului de drepturi ale omului a fost rezultanta unor acte juridice cu un bogat conţinut moral şi politic, a consacrării sub forma unor documente redactate de jurişti de mare prestigiu, a unor principii de organizare politică, fundamentate în opere teoretice de valoare universală, care au rezistat timpului.

Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat prin urmare, o sinteză a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte noi principiile umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII si XVIII” .

Iniţial drepturile omului s-au afirmat in domeniul civil şi politic, ulterior în plan economic şi social, aceste etape fiind înregistrate în doctrină ca prime generaţii ale drepturilor omului, între care exista o interdependenţă evidentă.

În prezent, dată fiind dimensiunea internaţională dobândită de necesitatea garantării drepturilor omului, cooperarea statelor pentru realizarea dezideratului enunţat, s-a conturat o a treia generaţie a drepturilor omului, rezultat al definirii în plan teoretic şi transpunerea practică a conceptelor noi de drept la dezvoltare, dreptul la viaţă, dreptul la pace, dreptul la un mediu sănatos de viaţă, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanităţii.

Recunoaşterea şi consacrarea drepturilor omului prin documente internationale a avut o influenţă benefică asupra legislaţiei interne a statelor în sensul contribuţiei la afirmarea respectului faţă de drepturile omului şi perfecţionării legislaţiilor naţionale: ,,Indivizii pot beneficia de drepturi şi libertăţi pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparţin şi care, în virtutea suveranităţii lor, asigură totodată căile concrete de realizare a drepturilor şi libertăţilor respective.

Fără înscrierea drepturilor omului în normele constituţionale şi fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, drepturile şi libetăţile cetăţeneşti sunt lipsite de orice eficienţă”.

Astfel, în cazul României, Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 a fost ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei nr. 135 din 31 mai 1994, intrând astfel în dreptul intern al acesteia.

Indivizii pot beneficia de drepturi şi libertăţi pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparţin. Acest principiu este consacrat în doctrină ca principiu al subsidiarităţii dreptului internaţional fată de dreptul intern.

Sistemul de garanţie colectivă a drepturilor omului, instituit de CEDO, este pus în aplicare prin mijloace juridice la nivel naţional şi internaţional. Majoritatea statelor părţi au conferit Convenţiei statutul de drept intern.

În aceste state, Conventia poate fi invocată ca lege în faţa instanţelor naţionale şi crează drepturi direct aplicabile persoanelor fizice.

În statele în care Convenţia nu are statut de lege internă, este necesară adoptarea unei legislaţii care să asigure punerea în aplicare a prevederilor acesteia.

În timpului Summit-ului de la Viena din octombrie 1993, şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei s-au pronunţat pentru reformarea mecanismului de control, reformă necesară în contextul necesităţii remedierii încetinelii cu care se desfăşura procedura, datorită supraîncărcării organelor de control.

Protocolul adiţional nr. 11, adoptat la 11 mai 1994, realizează această reformă, substituind celor trei organe existente (Comisia, Curtea şi Comitetul Miniştrilor) un organ permanent unic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

La 12 mai 2004 a fost adoptat Protocolul nr. 14 la Convenţie, care are ca scop o nouă reformă a mecanismului de aplicare. Protocolul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate statele părţi la Convenţie.

Începând cu 1 noiembrie 1997, Protocolul nr. 11 la CEDO a intrat în vigoare, instituind un nou mecanism de protecţie a drepturilor, prin intermediul unei unice Curţi Europene a Drepturilor Omului. Noua Curte a început să funcţioneze efectiv la 1 noiembrie 1998.

Aceasta păstrează, în mare parte, caracteristicile celei vechi: este un organ jurisdicţional creat prin intermediul unui tratat internaţional, menit a asigura respectarea angajamentelor care decurg, în sarcina statelor părţi, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europenă a Drepturilor Omului are competenţă generală, ea acoperă “toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute de articolele 33, 34 şi 47”, potrivit articolului 32 al Convenţiei.

Potrivit aceluiaşi articol, la alin. 2, în caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.

Aşadar, ratione materiae, Curtea este competentă a soluţiona litigiile care îi sunt supuse privind fapte concrete, prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzute de Convenţie. Curtea mai are şi o competenţă consultativă.