Curtea Europeană de Justiție

Creata în anul 1951 prin Tratatul de la Paris de instituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECA), Curtea Europeana de Justitie (CEJ), al carei sediu a fost stabilit la Luxemburg, a fost conceputa initial ca o instanta de recurs la care se putea apela împotriva actelor Inaltei Autoritati administrative ce avea competenta avizarii productiei de baza a carbunelui si otelului în statele membre (Franta, RF Germania, Belgia, Italia, Luxemburg si Olanda). Dupa creearea, prin Tratatele de la Roma din anul 1957 a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) si Comunitatii Economice Europene (CEE), s-a decis desemnarea unei singure Curti de Justitie pentru toate cele trei comunitati.

Actul Unic European din 1986 a adaugat Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene un Tribunal de Prima Instanta, pentru a prelua o parte din sarcinile acesteia. [1]

Tratatul asupra Uniunii Europene semnat la Maastricht în 1992 a instituit noi domenii ale cooperarii, politica externa si de securitate comuna (pilonul al II lea), precum si cooperarea între statele membre în domeniile justitiei si afacerilor interne (al treilea pilon). Cu toate acestea, în acea faza, competenta CEJ nu a fost extinsa si asupra celor doua noidomenii.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997, în vigoare de la 1 mai 1999, care a modificat Tratatul asupra Uniunii Europene si Tratatele ce instituiau Comunitatile Europene, a comunitarizat politicile de imigrare, de azil, de vize si trecere a frontierelor externe (inclusiv acordurile de la Schengen), precum si cooperarea judiciara în materie civila. Aceste modificari antreneaza si extinderea competentei CEJ asupra noilor domenii care au fost incluse în pilierul I al cooperarii.

Tratatul de la Nisa, semnat la 11 decembrie 2000, denumit si Tratatul reformei institutionale,are, în contextul modificarilor institutionale realizate în perspectiva extinderii Uniunii Europene, câteva referiri si la structura Curtii Europene de Justitie, preconizându-se crearea unor sectiuni specializate. [2]

2. Importanta

Potrivit dispozitiilor din Tratate (ex. art.164 Tratatul CEE;art.136 Tratatul CEEA, art.31 Tratatul CECA) CEJ este o jurisdictie careia îi incumba misiunea de a asigura respectul dreptului comunitar în interpretarea si aplicarea tratatelor. In sistemul institutional al comunitatii, CEJ detine o putere suverana. Interpretând în ultima instanta tratatele, deciziile Curtii nu pot fi puse în discutie nici de statele membre, nici de celelalte institutii comunitare. De aceea, este admis ca jurisprudenta CEJ este izvor al dreptului comunitar, alaturi de legislatia primara si secundara. [3]

3. Principii de baza ale dreptului comunitar dezvoltate prin jurisprudenta CEJ

a) Spre deosebire de cea mai mare parte a tratatelor internationale, dreptul comunitar nu angajeaza numai Statele membre în raport unele cu altele, ci confera particularilor drepturi care pot, în anumite conditii, sa fie invocate în fata instantelor nationale împotriva organismelor publice sau a altor particulari. Este ceea ce se numeste efectul direct al dreptului comunitar. CEJ a impus pentru prima data acest principiu în hotarîrea Van Gend en Loos din 5.2.1963, ramasa de referinta. In speta, se pusese problema aplicabilitatii directe a art.12 (devenit art.25) al Tratatului, conform caruia taxele vamale la import si la export si taxele cu efect echivalent sunt interzise între Statele Membre, interdictie ce se aplica si taxelor vamale de natura fiscala. Intrucat textul mentioneaza doar statele membre ca destinatari, iar nu pe particulari, CEJ, sesizata cu interpretarea acestui text, dar si de principiu s-a pronuntat în sensul ca nu numai regulamentele, ci si alte norme comunitare sunt susceptibile de aplicabilitate directa, daca sunt neconditionale si suficient de precise. Ca argument, s-a invocat obiectivul tratatului CEE, care consta în a institui o piata comuna a carei functionare implica direct justiabilii comunitatii.

b) Tratatele comunitare nu contin nici o dispozitie conform careia ele ar trebui sa prevaleze asupra dreptului intern al statelor membre. Din acest motiv s-ar putea sustine ca revine fiecarui stat membru sa fixeze el însusi nivelul la care dreptul comunitar ar trebui sa fie inserat în ordinea sa juridica. Unele jurisdictii nationale au început prin a decide ca în caz de conflict între o norma comunitara si o norma interna, cea mai recenta ar trebui sa prevaleze. O asemenea abordare dadea statelor membre posibilitatea de a anihila efectele dreptului comunitar, edictand reguli interne cu valoare juridica superioara sau chiar egala cu a normelor comunitare. De aceea, CEJ, printr-o alta hotarâre devenita celebra (Costa vs.Enel din 15.7.1964) a consacrat principiul suprematiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre. Pentru CEJ, obiectivul integrarii pe care îl urmareste Comunitatea nu poate fi realizat decât daca dreptul comunitar este respectat si interpretat uniform în toate statele membre. S-a decis astfel ca, decurgând din natura proprie a Comunitatii, suprematia dreptului comunitar asupra celui national este o conditie sine qua non a integrarii. De aceea, normele comunitare primeaza asupra tuturor normelor nationale, chiar ulterioare si - aspect deosebit de important-, indiferent de natura sau rangul textului national în cauza(constitutie, lege, decret, hotarâre) ori ale textului comunitar (tratat, regulament, directiva, decizie).

II. Consecintele, pentru judecatorul national, ale suprematiei dreptului comunitar si ale efectului direct

Dupa hotarârile Van Gend si Costa, CEJ a dezvoltat considerabil, dar a si precizat consecintele pe care judecatorul national trebuie sa le traga din dreptul comunitar si în mod special dintr-o incompatibilitate între o norma interna si dreptul comunitar. Unele din aceste consecinte nu sunt atasate expres principiului suprematiei si efectului direct, ci mai degraba art.10 al Tratatului care impune autoritatilor statale (printre care figureaza jurisdictiile nationale) obligatia de a lua toate masurile destinate executarii dreptului comunitar.

Mai ales în privinta aplicarii directivelor, ca instrumente juridice specifice ale dreptului comunitar (si care, cum se stie, nu au efect direct), s-a creat o întrega jurisprudenta ce subliniaza rolul judecatorului national ca judecator de drept comun în materie comunitara. Functia directivelor fiind exact aceea de a asigura armonizarea legislatiilor nationale în masura necesara functionarii Pietei Unice, este imperativ ca dispozitiile lor sa se aplice cu aceeasi semnificatie , cu aceeasi forta obligatorie si în acelasi timp pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. Aceste trei exigente, inerente obligatiei de prevalenta a dreptului comunitar, trebuiesc în acelasi timp puse în practica, în virtutea principiului autonomiei institutionale si procedurale, de judecatorii nationali, însarcinati sa aplice, în cadrul compentelor lor, dispozitiile dreptului comunitar [4] . Misiunea astfel conferita jurisdictiilor nationale le impune asadar ca, folosind mijloacele procedurale pe care le au la dispozitie, sa asigure deplina eficacitate a directivelor. Dar, date fiind disparitatile între drepturile procedurale nationale, pare destul de dificil de atins misiunea de a realiza armonizarea procedurala pe cale jurisprudentiala. Se impune de aceea fixarea unor reguli minimale,