Definiția dreptului constituțional

Aparitia disciplinei de drept constitutional

Notiunea de „drept constitutional” a aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea, dupa ce curentul revolutionar dezlantuit in 1789 a dus la elaborarea primelor constitutii scrise pe continentul european. Nevoia de a studia sistematic aceste constitutii a facut sa se nasca o disciplina juridica noua: dreptul constitutional.

Desi instituirea unor catedre universitare avand ca obiect studiul constitutiei a fost preconizata pentru prima data in Franta in anul 1791, iar ideea a fost reluata in anul al XII-lea al Republicii, meritul sau vina de a fi creat termenul de „drept constitutional” nu revine juristilor francezi, intrucat initiativele luate atunci nu au fost urmate de masuri practice, iar cercetarea stiintifica a constitutiei s-a facut, impreuna cu dreptul administrativ, in cadrul asa-numitului „drept public”. Singura contributie a Frantei in aceasta privinta este de a fi pregatit terenul, ca urmare a ocuparii armate a Italiei si a raspandirii ideilor revolutionare, pentru ca notiunea de drept constitutional sa se poata naste in aceasta ultima tara. Aici, prima catedra de drept constitutional apare la Ferrara in 1796, fiind urmata de altele doua la Pavia si Bologna.

Desi, notiunea de „drept constitutional” s-a nascut sub influenta revolutiei franceza, ea nu s-a incetatenit in Franta decat mult mi tarziu, sianume in anul 1834, cand a fost creata la Paris cea dintai catedra purtand aceasta denumire.

Invatamantul dreptului constitutional francez a continuat sa se faca sub aceasta titulatura aproape doua decenii, pana cand, in 1852, in urma loviturii de stat a lui Ludovic-Napoleon, catedraq de drept constitutional a Universitatii din Paris a fost suprimata pentru a reapare nuai dupa instaurarea celei de-a treia republici. De aceasta data insa titulatura de „drept constitutional” se mentine in Franta pana la inceputul celei de-a doua jumatati a secolului nostru, cand a fost inlocuita cu cea de „Drept constitutional si institutii politice”.

Termenul de drept constitutionals-a raspandit, o data cu elaborarea diferitelor constitutii scrise, si in restul Europei, afara de Germania si Austria, unde el a fost frecvent inlocuit cu cel de „drept de stat”. In Rusia, termenul de „drept de stat” a triumfat.

Locul dreptului constitutional in sistemul de drept

Sistemul dreptului roman, desi unitar, cunoaste o grupare a normelor sale pe ramuri de drept. Totodata, deoarece orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente si sistemul de drept cunoaste o asemenea ierarhizare a ramurilor sale.

Plecand de la ideea ca dreptul constitutional ca ramura a dreptului indeplineste trasaturile privind esenta, mijloacele de realizare si finalitatea, comune intregului sistem de drept – ceea ce, de altfel, asigura integrarea sa in acest sistem – se impune sa stabilim ce loc ocupa el in sistemul dreptului romanesc. Pentru realizarea acestui lucru sunt necesare a fi cercetate cel putin doua aspecte si anume: importanta relatiilor sociale reglementate prin dreptul constitutional precum si valoarea formelor juridice, prin care vointa guvernantilor, de aparare a acestor relatii sociale, devine drept (izvoare de drept).

Cat priveste cel dintai aspect, la obiectul dreptului constitutional normele de drept constitutional reglementeaza cele mai importante relatii sociale, acele relatii fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii. Este incontestabil ca relatiile sociale privind instaurarea si mentinerea puterii prezinta cea mai mare importanta pentru popor, caci cucerirea puterii este scopul oricarei revolutii. Cucerind puterea, guvernantii pot apoi sa organizeze intreaga viata economica, sociala si politica.

Apare deci cu claritate valoarea deosebita a intereselor ocrotite prin normele dreptului constitutional.

Fata de valoarea deosebita a relatiilor sociale reglementate prin dreptul constitutional – si aici trecem la cel de-al doilea aspect cercetat – apare evidenta necesitatea exprimarii vointei guvernantilor prin cele mai importante si mai eficiente forme juridice, si anume prin acte normative de reglementare primara a relatiilor sociale. De aceea aceste relatii sociale sunt reglementate in primul rand prin constitutie, legea fundamentala a statului, care se situeaza in fruntea sistemului de drept, din normele sale desprinzandu-se principiile dupa care celelalte ramuri de drept reglementeaza in domeniile lor de activitate.

Cercetarea acestor doua aspecte duce la concluzia ca dreptul constitutional este ramura principala in sistemul de drept. Aceasta trasatura a dreptului constitutional duce la doau consecinte cat priveste intregul drept. O prima consecinta este urmarea faptului ca dreptul constitutional contine norme elaborate in cadrul acelei activitati de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere, dar de conducere de nivel superior tuturor activitatilor de conducere. Constitutia, ca izvor principal al dreptului constitutional este in acelas timp si izvor principal pentru intregul drept, cuprinzand reglementari de cea mai mare generalitate, care privescactivitatea de instaurare, mentinere si exercitare statala a puterii, in toata complexitatea ei. Constitutia contine printre altele, reglementari privind proprietatea, organele executive si organele judecatoresti. Relatiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin normele dreptului civil, dreptului comercial, organizarii judecatoresti. La o analiza profunda a corelatiei dintre Constitutie si ramurile dreptului vom constata ca orice ramura de drept isi gaseste fundamentul juridic in normele din Constitutie. De aici reiese regula conformitatii normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu reglementarile de mare generalitate cuprinse in Constitutie.