Dimensiunea Europeană a Drepturilor Omului

I. Noţiuni generale privind drepturile omului

La momentul actual, respectarea drepturilor omului reprezintă unul dintre standardele politice fundamentale ale integrării în Uniunea Europeană, potrivit formulării emise de Consiliul European la Copenhaga în anul 1993.

Conceptul de “drepturile omului” a căpătat de-a lungul timpului foarte multe explicaţii. De exemplu, Richard Rorty consideră că la momentul actual drepturile omului ar trebui privite ca principalul mijloc “de evitare a suferinţei şi umilinţei”. Aşadar, el considera că drepturile omului furnizează standardele minime ale demnităţii, tolerării şi convieţuirii într-o lume globalizată.

Definiţia dată de Louis Lenkinla nivelul Naţiunilor Unite este următoarea: “Drepturile omului sunt acele libertăţi, imunităţi şi beneficii stabilite în conformitate cu valorile contemporane, pe care orice fiinţă umană este indreptăţită să le pretindă de la societatea în care trăieşte.”

Libertăţile şi imunităţile se referă la protecţia împotriva intervenţiei sutorităţilor publice în sfera drepturilor civile şi a dreptului de a face De asemenea, libertăţile şi imunităţile reflectă garanţii din partea statului privind drepturile economice, sociale şi culturale.

Drepturile omului sunt drepturi inerente şi inalienabile ale fiecărei persoane, care definesc condiţia umană într-o societate civilizată. Omul ca fiinţă raţională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.

Drepturile omului reprezintă o expresie care echivalează cu drepturile fundamentale ale omului, recunoscute pe plan internaţional, indicând un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane şi a căror respectare se înţelege a fi promovată în interesul tuturor oamenilor.

Drepturile omului sunt acele drepturi inerente fiinţei umane, luată individual sau ca parte a unui grup social determinat. Omul este deţinătorul acestor drepturi prin simplul fapt că este bărbat sau femeie, fiind dotat cu aceleaşi atribute şi aspiră la aceleaşi libertăţi, indiferent de rasă, etnie, sex, credinţă sau naţionalitate la care aparţine.

Protecţia drepturilor omului prin instrumente juridice de transpunere a acestor drepturi în prevederi legale, a devenit un imperativ al comunităţii internaţionale după al doilea război mondial, în urma dezvăluirii atrocităţilor comise de nazişti, iar mai târziu, şi ca urmare a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regimuri totalitare. Această necesitate s-a concretizat în reglementări cu caracter universal sau regional ce au urmat semnării Cartei O.N.U.(26 iunie 1945).

Instituţia drepturilor omului defineşte şi însumează un ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor, unii faţă de alţii, ale statelor de a apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a vegea la respectarea drepturilor şi libertăţilor respective în fiecare ţară, intervenind în acele situaţii în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată şi adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 este primul document cu vocaţie universală în acest domeniu şi stabileşte o concepţie unitară a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului, deschizând calea spre un sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului.

Cea mai complexă definiţie a conceptului de “drepturi ale omului” este cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în rapoturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei anumite sociatăţi.

După cel de al doilea război mondial drepturile omului s-au situat în centrul acţiunii politice mondiale, fiind proclamate şi garantate print-o serie de documente adoptate în cadrul O.N.U., de către organele sale principale, documente semnate şi ratificate de către state, precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte internaţionale privind drepturile omului, Protocoalele facultative la Pactul privind drepturile civile şi politice, alte convenţii adoptate de organizaţiile specializate ale O.N.U., pecum şi de organizaţiile internaţionale cu caracter regional – Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Carta Socială Europeană, Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor.

II. Protecţia drepturilor omului la nivel european

2.1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost o vreme îndelungată neîncrezătoare privind crearea unor sisteme de protecţie a drepturilor omului pe regiuni, considerând că ar putea avea loc, astfel, o fragmentare a mişcării pentru drepturile omului.