Documentele Fundamentale ale UE

După eşecul din 1954 al planurilor ambiţioase de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare — şi, în strânsă legătură cu aceasta, a unei Comunităţi Politice Europene , adică al unei cooperări la nivel supranaţional într-un domeniu extrem de sensibil şi de politizat, s-a pus întrebarea "şi acum ce ar trebui să mai facem"? guvernele statelor Benelux au propus noi demersuri în vederea integrării, care se concentrau de pe acum pe domeniul economic.

Trebuie sǎ afirmǎm încǎ de la început cǎ tratatele de la Roma şi tratatul de la Paris au pus fundamentele unificǎrii europene, au fost opera elitelor care au reuşit sǎ promoveze o viziune comunǎ asupra unui proiect politic pe termen lung şi sǎ-şi concilieze prin flexibilitate şi renunţări, interesele care nu întotdeauna coincideau. Doar voinţa politicǎ a acestor elite a pus în mişcare procesul de construcţie al Europei Unite.

Tratatele de la Roma - CEE CEEA/Euratom

Conferinta de la Messina iunie 1955 a fost urmata de o serie de intalniri ai ministrilor si expertilor. Un comitet preparatoriu responsabil de rapoarte a fost creat la inceputul anului 1956 pentru piata comuna europeana - s-au intalnit la Bruxelles sub conducerea ministrului belgian de externe Paul Henri Spaak, care urma sa elaboreze un raport, invitand si Marea Britanie sa ia parte la dezbateri.

Marea Britanie s-a retras insa in noiembrie 1955 pentru ca nu credea ca planurile sale privind crearea unei zone de liber schimb – pe cat de libera si-o dorea aceasta tara - puteau fi realizate. Astfel ca, la initiativa Marii Britaniei este fondata Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS) la care se asociaza Austria, Suedia, Elvetia, Danemarca si Norvegia

O altǎ problemǎ care ar fi putut împiedica bunul mers al lucrurilor, era divergenţa de viziune asupra integrǎrii europene dintre Monnet şi Spaak.

În timp ce Monnet înclina spre o evoluţie cǎtre domenii mai accentuat politice, şi la supranaţionalizarea treptatǎ a Comunitǎţii, strategia lui Spaak era de a se mulţumi cu o înaintare lentǎ, dar sigurǎ, în domeniul economic şi de a accepta interguvernamentalismul ca prim pas al construcţiei europene.

De asemenea, Monnet dorea o separare între proiectul CEE şi proiectul Euratom, folosind ca argument faptul cǎ o Comunitate a Energiei Atomice este absolute necesarǎ în contextual crizei energetic generate de naţionalizarea canalului Suez de cǎtre Egipt

Monnet ar fi vrut sǎ nu rişte legarea între ele a celor douǎ tratate pentru cǎ dacǎ proiectul pieţei comune ar fi eşuat, sǎ se poatǎ avansa cel puţin în domeniul energiei

Spaak e însǎ conştient cǎ proiectul Euratom, foarte favorabil primit în Franţa ar putea fi folosit ca monedǎ de schimb, ca Franţa sǎ accepte demararea proiectului pieţei comune, şi este dispus sǎ rişte acceptarea celor doua proiecte la pachet.

“Esenţialul în acest document este alegerea care a fost fǎcutǎ. Trebuia sǎ creǎm o simplǎ uniune vamalǎ, sau dimpotrivǎ, sǎ punem bazele unei pieţe comune?Aceasta a fost alternativa în faţa cǎreia ne-am aflat. Am rezolvat-o alegând calea cea mai îndrǎzneaţǎ.”

Raportul Spaak prezentat in aprilie 1956 a devenit astfel baza negocierilor care au avut loc pe parcursul anului, care urmarea echilibrarea, destul de dificila, a intereselor, mai ales intre Germania si Franta