Domeniul Public

Imagine preview
(8/10)

Acest referat descrie Domeniul Public.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 24 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

1. NOŢIUNEA DE DOMENIU PUBLIC 1
2. CARACTERISTICILE DOMENIULUI PUBLIC 4
3. CLASIFICAREA BUNURILOR APARŢINÂND DOMENIULUI PUBLIC 5
4. REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR APARŢINÂND DOMENIULUI PUBLIC 6
5. CONCESIONAREA ŞI ÎNCHIRIEREA BUNURILOR APARŢINÂND DOMENIULUI PUBLIC 12
6. EXPROPRIEREA PENTRU CAUZĂ DE UTILITATE PUBLICĂ 15
CONCLUZII 20
BIBLIOGRAFIE 23

Extras din document

1. NOŢIUNEA DE DOMENIU PUBLIC

Noţiunea de domeniu public îşi are originea în cuvântul latin “dominium”, care înseamnă stăpânire, proprietate.

Deşi termenul de "domeniu public" a apărut târziu, în secolul al XIX-lea, creator fiind considerat francezul Victor Proudhon , încă din antichitate, dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau aparţine unei persoane, deci bunuri care formează domeniul public. Astfel de bunuri erau ţărmurile mării, porturile, fluviile, teatrele, parcurile, pieţele publice, templele, mormintele.

Crearea acestui termen a fost rezultatul unei necesităţi economice ivite în această perioadă (secolul al XIX-lea), anume ocrotirea cu mijloacele dreptului a unor bunuri aparţinând statului şi care trebuiau să servească întregii colectivităţi, distingându-se, astfel, domeniul public de domeniul privat.

Codurile civile adoptate în acea vreme ca, de exemplu, Codul civil francez, belgian prevedeau că anumite bunuri sunt dependinţe ale domeniului public, neputând face obiect de proprietate privată, dar nu era dată o definiţie a domeniului public şi nici nu erau enumerate bunurile care fac parte din acest domeniu.

Expresia de domeniu public, în sensul său modern, a fost utilizată pentru prima dată în Legea din 16 iunie 1851 cu privire la constituirea proprietăţii în Algeria, care a inclus în acest domeniu apele necesare pentru irigaţii şi alimentaţie.

În România, termenul de proprietate publică, în sens larg, este utilizat din cele mai vechi timpuri, dar primele acte juridice care se referă la acest termen, în sens modern, sunt Regulamentele Organice, care conţin dispoziţii cu privire la drumuri, râuri, bălţi, porturi, exploatarea bogăţiilor subsolului.

Ulterior, prin reglementările adoptate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a impus noţiunea de domeniu public. Astfel, prin Legea pentru organizarea consiliilor judeţene, din 1864, sunt declarate dependinţe ale domeniului public judeţean căile de comunicaţii şi podeţele de interes judeţean, precum şi clădirile aparţinând judeţului, iar prin Legea privind proprietatea rurală, sunt trecute în proprietatea comunei, ca bunuri ale domeniului public comunal bisericile, cimitirele, pieţele, uliţele satului, şcolile, pieţele.

Legea de expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică din 20 octombrie 1864 dădea statului, judeţului sau comunei posiblitatea de a extinde domeniul public prin expropriere. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică se făcea în schimbul unei drepte şi prealabile despăgubiri.

Denumirea de "domeniu public" a fost consacrată şi în Codul civil din 1864, fiind ulterior utilizată şi în literatura de specialitate .

Astfel, potrivit art. 476 din Codul civil, "Drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile de unde s-a retras apa mării, porturile naturale şi artificiale, malurile unde trag vasele şi, îndeobşte, toate părţile din pământul României, care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate dependinţe ale domeniului public".

Constituţia din 1866 menţiona că proprietatea de orice natură şi toate creanţele asupra statului sunt sacre şi inviolabile, precum şi “libera şi neîmpiedicata întrebuinţare a râurilor navigabile şi flotabile, a şoselelor şi a altor căi de comunicare este de domeniul public”.

Constituţia din 1923, în art. 20, prevedea că aparţin domeniului public căile de comunicaţie, spaţiul atmosferic şi apele navigabile şi flotabile.

De asemenea, erau socotite ca fiind bunuri publice apele ce pot produce forţă motrice şi cele ce pot fi folosite în interes obştesc.

Fisiere in arhiva (1):

  • Domeniul Public.doc