Domeniul public și privat al unităților administrativ-teritoriale

Noţiunile de bun public şi de proprietate publică au fost prezente şi la noi în ţară din cele mai vechi timpuri, dar Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldovei au fost însă primele acte juridice care s-au apropiat de consacrarea modernă a terminologiei, chiar dacă termenii nu erau utilizaţi ca atare.

Un rol deosebit de important în consacrarea noţiunii şi instituţiei domeniului public l-au avut însă reglementările adoptate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, printre care amintim de: Legea pentru organizarea consiliilor judeţene din 1864, Legea pentru regularea proprietăţii rurale din 1864 şi Legea nr 1378/1864 pentru expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică. În aceste reglementări a fost consacrată în mod expres noţiunea domeniului public, inclusiv de interes judeţean şi comunal. După acest început, reglementarea legală a proprietăţii în general şi-a găsit locul în legile fundamentale ale ţării.

Constituţia din 1866 aduce o serie de noutăţi în reglementare, iar din analiza articolelor rezultă în mod indubitabil faptul că legiuitorul constituant recunoştea o proprietate publica şi, în acelaşi timp, o proprietate privată. Constituţia din 1923 conţine o reglementare mai riguroasă şi mai adecvată terminologic în ceea ce priveşte proprietatea. Constituţia din 1938 a preluat în linii generale reglementările anterioare, aducând în acelaşi timp unele îmbunătăţiri atât de fond, precum şi de redactare.

În constituţiile din 1948, 1952 şi 1965, toate de inspiraţie sovietică, noţiunea de domeniu public a fost considerată căzută în desuetudine şi în consecinţă ignorată, nemairegăsindu-se în textele legilor fundamentale. În realitate, în toată această perioadă proprietatea publică nu a dispărut ci, dimpotrivă, s-a dezvoltat continuu devenind atotcuprinzătoare, unicul titular al său fiind statul socialist.

Constituţia României din 1991 reglementa sistemul proprietăţii în două articole, si anume:

1. în art. 41 care era inclus în Titlul II, intitulat „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”, text care reglementa problema dreptului de proprietate privată

2. în art. 135 care era inserat în Titlul IV intitulat „Economia şi finanţele publice”, care reglementa sistemul proprietăţii, în general şi proprietatea publică, în special.

Modul în care a fost reglementată proprietatea în legea fundamentală a constituit un permanent prilej de dispute politice şi doctrinare, în decursul timpului. Pentru aceste considerente reformulareaa textelor care reglementează proprietatea a constituit unul dintre principalele obiective pentru revizuirea Constituţiei.

Constituţia României, republicată, reglementează dreptul de proprietate privată în art. 44, inclus în Titlul II intitulat „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”, regimul general al proprietăţii şi proprietatea publică fiind tratate de art.136 din Titlul IV „Economia şi finanţele publice”.

Aşa cum am arătat mai sus, legislaţia şi literatura de specialitate din perioada comunistă nu au utilizat noţiunile de „domeniu public” şi „domeniu privat”, în locul acestora utilizând sintagma „avuţia întregului popor”, care reprezenta în drept şi în fapt atotputernicia statului totalitar asupra tuturor bogăţiilor solului şi subsolului, iar domeniul privat şi, în general, proprietatea privată erau reduse la aşa-zisa „proprietate personală”

Prof. Antonie Iorgovan preocupându-se în detaliu de sistemul proprietăţii instituit de Constituţia României din 1991 defineşte domeniul public ca fiind constituit din „acele bunuri, publice sau private, care prin natura ori dispoziţia expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, în care regimul de putere este determinat, fiind în proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public”.

Din definiţia prezentată, autorul releva un număr de 4 trăsături pe care în mod cumulativ trebuie să le îndeplinească un bun pentru a face parte din domeniul public, astfel:

a) prin natura ori prin destinaţia expresă a legii să intre în categoria celor care trebuie protejate şi transmise generaţiilor viitoare

b) să aibă semnificaţia unei valori de interes public, în sensul că aparţine patrimoniului natural, cultural, istoric, etc. naţional sau după caz, destinat unei folosinţe de interes public

c) să fie supus unui regim juridic administrativ sau, după caz, unui regim mixt de drept public şi de drept privat, dar sub controlul regimului administrativ.

d) Să fie în proprietatea unei persoane de drept public sau în paza unei persoane de drept public.

În literatura noastra din perioada interbelică au fost formulate mai multe clasificări ale domeniului public, având la bază concepţiile diferite ale autorilor în privinţa conţinutului şi sferei domeniului public. Una dintre clasificări aparţine prof. Paul Negulescu , care identifică patru „dependinţe” ale domeniului public, şi anume