Dreptul de proprietate publică

În sistemul de învăţământ din ţările civilizate studierea dreptului şi educarea conştiinţei de drept ocupă un loc important: fiecare tânăr trebuie să cunoască mecanismele de bază de reglementare a vieţii juridice a societăţii, drepturile, libertăţile şi obligaţiunile sale, organele la care să se adreseze în caz de violare a intereselor legitime să aibă o imagine clară despre corelaţia dintre drept şi putere.

Noţiunea în studiul dreptului de proprietate.

Categoria „Proprietate” în teoria economică.

Analiza economică a dreptului de proprietate a devenit un instrument esenţial al discursului juridic din ultimii douăzeci de ani. De vreme ce proprietatea este o instituţie fundamentală a pieţei capitaliste, ne dăm bine seama că înţelegerea modului în care funcţionează şi reacţionează piaţa în faţa legii este esenţială pentru analiza politică, pentru proiectarea legilor şi pentru interpretarea juridică.

Sergiu Baieş, Nicolae Roşca menţionează în lucrarea sa că interesul de a poseda bunuri materiale ţine de natura omului şi pe parcursul întregii vieţi el tinde spre a-şi satisface propriile cerinţe. Acest interes a pătruns individual până în măduva oaselor şi se manifestă, de regulă, prin naşterea şi existenţa unei senzaţii deosebite – simţul de stăpân, de proprietar. Această senzaţie fiind ocrotită prin norme legale, duce la creşterea eficienţei şi prin urmare la înmulţirea bogăţiei proprietarului, iar prin aceasta şi la majorarea patrimoniului statului.

Există politică a statului este în strânsă legătură cu cantitatea de bunuri pe acre o deţine populaţia ţării şi cu suma de bani pe care aceştia o jertfesc pentru întreţinerea aparatului de stat. Deci bunăstarea statului este dependentă de bunăstarea poporului său. Şi dacă statul adoptă norme juridice care sânt eficiente şi au capacitatea de a descătuşa iniţiativa privată, iar soluţiile alese la examinarea litigiului nu au ca scop conservarea bunurilor şi contribuie la intensificarea circuitului civil, astfel de norme vor avea susţinerea în societate.

Noţiunea termenului de proprietate cum este firesc, are mai multe valenţe (sensuri, accepţiuni).

Din punct de vedere filosofic termenul de „proprietate” trebuie privit în strânsă legătură cu ideea de personalitatea umană, pentru că proprietatea fiind o relaţie socială, constituie tărâmul de natură economică, în care omul se manifestă şi îşi asumă responsabilitatea posedând şi dispunând de lucrurile al cărui proprietar este.

Optica filosofică asupra proprietăţii înfăţişează proprietatea ca fiind o relaţie socială, un raport social, cu acţiune în planul existenţialităţii.

Structurile economice exprimate în formele proprietăţii, în măsura în care societatea dată ştie să smulgă întreaga utilitate de la bunurile ce constituie obiectul proprietăţii, fie ea proprietate privată sau publică, se constituie într-un suport solid al existenţei acelei societăţi, în toate planurile: economice, sociale, politice, spiritual, etc.

Din punct de vedere economic, termenul „proprietate” trebuie privit prin conţinutul său social, adică trebuie înţeles ca fiind suma relaţiilor materiale între indivizi şi socio-grupuri cu privire la bunurile existente.

Bunurile văzute prin conceptul economic de bun, sunt infinite ca număr şi varietate şi sunt caracterizate prin variabilitatea în timp. Din acest motiv, relaţiile dintre oameni cu privire la bunuri sunt la fel de numeroase, de mare varietate şi schimbătoare în timp. Este motivul pentru care noţiunea generală de proprietate îşi pierde determinabilitatea concretă, rămânând o abstracţie ştiinţifică aplicabilă tuturor timpurilor şi formelor concret-istorice de apreciere a bunurilor.

Economia de piaţă care se îndreaptă ţara noastră se înfăţişează ca o realitatea cât se poate de diferită de la ţară la ţară, de la zonă geografică la zonă geografică, ceea ce însă constituie caracteristica acestei organizări este pluralismul formelor de proprietate. Este uşor de observat că proprietatea a constituit şi constituie o permanenţă în istoria societăţii omeneşti, ceea ce face ca în doctrinele economice, social-politice şi filosofice să ocupe un loc dintre cele mai importante.

Tipurile dreptului de proprietate

Dispoziţii constituţionale actuale consacră două forme de proprietate:

a) proprietatea publică;

b) proprietatea privată.

În conformitatea cu prevederile art. 135 alin. 3 din Constituţia, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică oraşului, municipiului şi raionului. Din acest text de lege rezultă că subiecte ale dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ teritoriale.

Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică sunt prevăzute în Constituţie, legi organice şi legi ordinare. Astfel, în alin. 4 al art. 13 din Constituţie se prevede că „Bogăţiile de orice natură a subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. „Per a contrariu”, toate bunurile care nu fac parte din proprietatea privată. Aşa cum a decis Plenul Curţii Constituţionale, proprietate privată au atât statul cât şi cetăţenii, precum şi persoanele juridice, ex. Societăţile comerciale. În consecinţă bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietatea de stat ci proprietatea privată chiar dacă statul deţine la societăţile comerciale majoritatea capitalului social.

Noţiuni introductive privind dreptul de proprietate publică.

Noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică.

Este cunoscut faptul că orice ramură de drept are o structură complexă, fiind alcătuite din ramuri de drept, subramuri, institute etc. ramurile sau subramurile de drept de divizează în institute. Prin institut de drept se înţelege o totalitate de norme de drept omogene care reglementează relaţii sociale omogene. Spre exemplu: sunt cunoscute astfel de institute ale dreptului civil, cum ar fi institutul dreptului de proprietate, institutul obligaţiilor, institutul succesiunii etc. în sistemul dreptului civil, dreptul de proprietate creează un institut foarte important şi foarte vast. Institutul dreptului de proprietate cuprinde două părţi principale:

1. În prima parte se include compartimentele: dispoziţii generale, dobândirea şi încetarea dreptului de proprietate, aici se include şi compartimentul dreptului de proprietate comună, normele căruia îşi răsfrâng acţiunea atât asupra proprietăţii publice cât şi acelei private.

2. În partea a doua se include normele de drept civil ce reglementează diferite categorii de bunuri etc. Aici se includ formele dreptului de proprietate, reglementarea drepturilor de servitute, superficie, uz, uzufruct etc. Aici proprietatea publică şi privată sunt recunoscute şi garantate de stat. În Constituţia Republicii Moldova prin dispoziţiile art. 9 face doar o precizare de ordin general cu privire la existenţa celor două forme de proprietate publică şi privată fără a oferi şi criteriile care stau la baza determinării lor. De altfel, după cum vom vedea, nici Codul civil nu face precizări clare în acest sens. În p. 3 al art. 127 al Constituţiei se precizează că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Pentru a defini dreptul de proprietate publică trebuie să ţinem seama atât de aspectele generale ale acestui drept real, cât şi de aspectele sale specifice.