Dreptul de Proprietate Publică

INTRODUCERE

Noţiunea introductive de Proprietate

Noţiunea termenului de proprietate cum este firesc, are mai multe valenţe (sensuri, accepţiuni).

Din punct de vedere filosofic termenul de „proprietate” trebuie privit în strânsă legătură cu ideea de personalitatea umană, pentru că proprietatea fiind o relaţie socială, constituie tărâmul de natură economică, în care omul se manifestă şi îşi asumă responsabilitatea posedând şi dispunând de lucrurile al cărui proprietar este.

Optica filosofică asupra proprietăţii înfăţişează proprietatea ca fiind o relaţie socială, un raport social, cu acţiune în planul existenţialităţii.

Structurile economice exprimate în formele proprietăţii, în măsura în care societatea dată ştie să smulgă întreaga utilitate de la bunurile ce constituie obiectul proprietăţii, fie ea proprietate privată sau publică, se constituie într-un suport solid al existenţei acelei societăţi, în toate planurile: economice, sociale, politice, spiritual, etc.

Din punct de vedere economic, termenul „proprietate” trebuie privit prin conţinutul său social, adică trebuie înţeles ca fiind suma relaţiilor materiale între indivizi şi socio-grupuri cu privire la bunurile existente.

Bunurile văzute prin conceptul economic de bun, sunt infinite ca număr şi varietate şi sunt caracterizate prin variabilitatea în timp. Din acest motiv, relaţiile dintre oameni cu privire la bunuri sunt la fel de numeroase, de mare varietate şi schimbătoare în timp. Este motivul pentru care noţiunea generală de proprietate îşi pierde determinabilitatea concretă, rămânând o abstracţie ştiinţifică aplicabilă tuturor timpurilor şi formelor concret-istorice de apreciere a bunurilor.

Economia de piaţă care se îndreaptă ţara noastră se înfăţişează ca o realitatea cât se poate de diferită de la ţară la ţară, de la zonă geografică la zonă geografică, ceea ce însă constituie caracteristica acestei organizări este pluralismul formelor de proprietate. Este uşor de observat că proprietatea a constituit şi constituie o permanenţă în istoria societăţii omeneşti, ceea ce face ca în doctrinele economice, social-politice şi filosofice să ocupe un loc dintre cele mai importante.

Tipurile dreptului de proprietate

Dispoziţii constituţionale actuale consacră două forme de proprietate:

a) proprietatea publică;

b) proprietatea privată.

a) În conformitatea cu prevederile art. 136 alin. 3 din Constituţia, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică comunei, oraşului, municipiului şi judeţului. Din acest text de lege rezultă că subiecte ale dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ teritoriale.

Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică sunt prevăzute în Constituţie, legi organice şi legi ordinare. Astfel, în alin. 4 al art. 136 din Constituţie se prevede că „Bogăţiile de orice natură a subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.

„Per a contrariu”, toate bunurile care nu fac parte din proprietatea privată. Aşa cum a decis Plenul Curţii Constituţionale, proprietate privată au atât statul cât şi cetăţenii, precum şi persoanele juridice, ex. Societăţile comerciale. În consecinţă bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietatea de stat ci proprietatea privată chiar dacă statul deţine la societăţile comerciale majoritatea capitalului social.

Noţiunea, atributele şi caracterele dreptului de proprietate.

1. Noţiunea si atributele dreptului de proprietate

Noţiune: Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului dreptul de a întrebuinţa bunul potrivit naturii ori destinaţiei sale, de a-l folosi şi de a dispune de el în mod exclusiv şi perpetuu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.

În literatura de specialitatea se consideră că şi noţiunea „drept de proprietate” are mai multe înţelesuri. Astfel la C. Stătescu se aduce dublul sens al acestei noţiuni. Noţiunea „drept de proprietate” în sens obiectiv şi subiectiv şi anume:

dreptul de proprietate în sens obiectiv, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate;

dreptul de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor asupra bunurilor, în virtutea căruia titularul are anumite prerogative ocrotite de dreptul obiectiv în acest sens, dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor subiective patrimoniale şi anume, este un drept real.

Proprietatea este un drept subiectiv: în prezent, majoritatea autorilor admit numai că proprietatea - drept privat, drept subiectiv, drept individual are o funcţie socială, sau poate mai simplu, că ea nu este concepută exclusiv în interesul egoist al proprietarului, dar că ea poate fi limitată în interes social. El este în acelaşi timp cel mai important drept real, ocupând locul dominant în sistemul tuturor drepturilor subiective.

În literatura de specialitate, dreptul de proprietate a fost definit pornindu-se de la o serie de elemente principale şi anume:

dreptul de proprietate este un drept de apropiere, de însuşire a unor bunuri materiale;

prin apropiere sau însuşire a bunurilor materiale, trebuie înţeles, nu un raport dintre om şi lucru, ci raporturile sociale în cadrul – cărora se realizează această însuşire şi acre permit înfăptuirea ei;

dreptul de proprietate, ca drept de apropiere are un caracter istoric şi de clasă;

în conţinutul dreptului de proprietate intră anumite prerogative (atribute) ce aparţin titularului: posesia, folosinţa şi dispoziţia;