Dreptul de Servitute

Noţiunea dreptului de servitute

Termenul de servitute este folosit în dreptul modern, spre deosebire de dreptul roman, într-un sens mai puţin cuprinzător. În dreptul roman, servituţile, înţelese ca o categorie de jura in re aliena , includeau în sfera lor nu numai servituţile de prediale, ci şi servituţile personale. În dreptul modern, uzufructul, uzul si abitaţia nu mai sunt privite ca servituţi. Ca urmare, a dispărut interesul distincţiei, utilizate în dreptul roman, între servituţile personale si servituţile prediale, astfel încât termenul de servitute este utilizat numai în legătură cu acele jura in re aliena constituite în favoarea unui imobil ca fond dominant.

Mai exact, servituţile presupun existenţa a doua imobile aparţinând unor proprietari diferiţi. Proprietarul fondului dominant, în favoarea căruia se constituie servitutea, beneficiază fie de o limitare a exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit, fie chiar de anumite prerogative din conţinutul juridic al acestui drept de proprietate de regula, unul dintre imobile are calitatea de fond dominant, iar celălalt are calitatea de fond aservit. Nu este însă exclus ca servituţile sa aibă caracter reciproc, caz in care fiecare imobil are atât calitatea de fond dominant, cât şi calitatea de fond aservit.

Astfel înţelese, servituţile au în dreptul modern o sferă mai restrânsă decât in dreptul roman. S-au conturat astfel două sensuri ale acestei noţiuni. Într-un sens larg, servituţile acordă titularului fondului dominant fie beneficiarului limitării exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit, fie chiar posibilitatea exercitării unora dintre prerogativele care intră in conţinutul juridic al acestui drept. În prima situaţie, servituţile nu constituie veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, întrucât ele au doar rostul de a stabili o anumită graniţă între sferele de exercitare a drepturilor de proprietate asupra imobilelor aparţinând unor proprietari diferiţi. Numai in a doua situaţie este vorba de veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. .

În general cum este cunoscut, drepturile subiective civile, aparţinând unor titulari diferiţi, trebuie sa fie exercitate astfel încât nici unul dintre aceşti titulari sa nu sufere un prejudiciu mai mare decât inconvenientele normale care rezulta din coexistenţa drepturilor. Mai ales în cazul dreptului de proprietate privată limitarea exercitării este necesară, întrucât acest drept constituie structura principală a organizării spaţiului de libertate al fiecărei persoane în condiţiile coexistenţei sociale. Servituţile sunt, în cea mai mare parte, un instrument juridic prin care se restrânge exercitarea dreptului de proprietate asupra unor imobile în raporturile de vecinătate. Această idee este valabila nu numai pentru aşa-numitele servituţi naturale şi servituţi legale, ci şi pentru anumite servituţi stabilite prin fapta omului în măsura în care nu au semnificaţia dezmembrării dreptului de proprietate privată.

În măsura în care servituţile permit titularului fondului dominant să exercite anumite prerogative din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului aservit ele constituie veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. Dar, spre deosebire de drepturile de uzufruct, uz si abitaţie, care au un conţinut juridic fix, predeterminat de lege, servituţile, înţelese ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, ca şi dreptul de superficie, au un conţinut juridic variabil. Întrucât numai unele dintre servituţile stabilite prin fapta omului se înfăţişează ca veritabile dezmembrăminte, rezultă că prerogativele care formează conţinutul lor juridic sunt stabilite, de la caz la caz, tocmai printr-o anumită faptă a omului.

Clasificarea servituţilor în sens larg.

A. Clasificarea servituţilor în sens larg in funcţie de conţinutul lor juridic. Cel mai important criteriu de clasificare a servituţilor în sens larg este conţinutul lor juridic. Acest criteriu permite o dublă delimitare: pe de o parte, în funcţie de conţinutul lor juridic, se disting servituţile care sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată imobiliară de servituţile care sunt doar modalităţi de limitare a exercitării acestui drept în raporturile de vecinătate; pe de altă parte, servituţile care sunt veritabile dezmembrăminte pot fi grupate în mai multe categorii, în funcţie de atributele pe care titularul fondului dominant le poate exercita asupra fondului aservit.

a) Servituţi!e care sunt doar modalităţi de limitare a exercitării dreptului de proprietate privată imobiliară în raporturile de vecinătate. În această categorie intră toate servituţile naturale şi legale reglementate în Codul civil în articolele 578-619. În mod judicios s-a observat ca între servituţile naturale (art. 578-585 C. civ.) şi servituţile legale (art. 586-619 C. civ.) nu există nici o diferenţă, ele fiind în egală măsură moduri normale de limitare a exercitării dreptului de proprietate privată imobiliară în raporturile de vecinătate. În plus, chiar aşa-numitele servituţi naturale constituie o asemenea limitare tocmai pentru că sunt prevăzute de lege. Este motivul pentru care, deşi prevăzută expres în art. 577 C. civ., clasificarea servituţilor în funcţie de izvorul lor în servituţi naturale, servituţi legale şi servituţi stabilite prin fapta omului a fost considerată inexactă şi inutilă.