Dreptul la tăcere ca drept fundamental

Dreptul la tacere este un drept al persoanei ce se exercita si se realizeaza în domeniul comunicarii sociale. Este evident ca si prin tacere se poate comunica informatia, informatie de care uneori legea leaga anumite efecte juridice. Romani spuneau tacio facit ius. Dar dupa opinia unor juristi dreptul la tacere nu se confunda cu tacerea ca element al comunicarii în general. Prin tacere se poate consimti sau nu la nasterea ori stingerea unor drepturi sau obligatii. De pilda, tacerea în domeniul afacerilor comerciale, de regula, nu produce efecte juridice, deoarece comunicarea prin tacere poate fi echivoca. Totusi legiuitorul si practica judecatoreasca admit unele exceptii, ca de exemplu:

- Reînnoirea locatiunii prin tacerea locatarului, prevazuta de art. 1427 din Codul Civil potrivit caruia „dupa expirarea termenului stipulat prin contractul de locatiune, daca locatarul ramâne si este lasat în posesie, atunci se considera locatiunea ca reînnoita”; deci tacerea locatarului echivaleaza cu acordul de prelungire a contractului de închiriere expirat, iar tacerea chiriasului asociata si cu plata chiriei echivaleaza cu reacceptarea ofertei anterioare de închiriere si implicit cu prelungirea contractului expirat, tacita reconductio;

- Partile pot stabili anticipat ca simpla tacere dupa primirea ofertei sa aiba valoare de acceptare;

- Când potrivit obiceiului locului prevazut sau admis de lege, tacerea semnifica acceptarea, tacito consensu;

- În dreptul comercial daca între parti au existat relatii anterioare de afacerii se prezuma ca, în cazul lansarii unei oferte adresata aceluiasi partener de afaceri, simpla tacere a acestuia valoreaza acceptarea a acelorasi preturi si clauze practicate anterior;

- Când oferta de a contracta este facuta exclusiv în interesul destinatarului se considera ca tacerea acestuia dupa luarea la cunostinta de oferta echivaleaza cu acceptarea ofertei.

De asemenea, în materie notariala conform art. 53 din Legea nr.36/1995, „Acordul partilor se prezuma daca fiind legal citate, nu-si manifesta opunerea”.

Potrivit art. 48 din Constitutie, tacerea prin nesolutionarea în termenul legal a unei cereri înseamna comunicarea unui refuz al cererii 1. În alte situatii, în mod expres legiuitorul prevede ca în caz de tacere a autoritatii într-un anumit termen, aceasta tacere prezuma neinterzicerea cererii si respectiv avizul favorabil sau aprobarea. Spre deosebire de „tacere”, sintagma „dreptul la tacere” credem ca are alte acceptiuni, dupa cum sunt recunoscute sau nu delege.

1 Art. 21 al. 1 din Legea 544/2001 reglementeaza o ipoteza în care tacerea exprima un refuz. „Refuzul explicit sau tacit al angajatului desemnat al unei autoritati ori institutii publice pentru aplicarea prezentei legi constituie abatere si atrage raspunderea disciplinara a celui vinovat”.

Astfel, o prima acceptiunea dreptului la tacere este facultatea, posibilitatea persoanei fizice sau juridice garantata de lege, de a nu raspunde explicit, de a nu comunica informatia solicitata sau pur si simplu de a nu comunica numai prin tacere, atunci când prin lege sau conventia în baza legii s-a definit continutul informativ al tacerii si efectele acesteia.

De pilda, dreptul la tacere al faptuitorului, învinuitului sau inculpatului, este acel drept care înseamna posibilitatea acestuia recunoscuta si garantata de lege de a nu raspunde autoritatii competente, decât în prezenta unui aparator.

Or, dreptul la tacere al functionarului public si al autoritatii este acel drept care în baza legii si a obligatiei de aparare a secretului economic sau secretului de stat, presupune posibilitatea de a refuza motivat comunicarea informatiilor pe care le-a clasificat 2 sau pe care le considera si sunt secrete economice3.

Consideram ca dreptul persoanei izvorât din dispozitiile legale care ocrotesc secretul profesional 4, în baza caruia nu divulga secretul profesional, este o obligatie de tacere atât timp cât nu a fost dezlegat de beneficiarul secretului profesional. În momentul în care beneficiarul obligatiei la tacere accepta comunicarea, divulgarea, atunci obligatia la tacere se transforma în drept la tacere.

Când sursa lasa la aprecierea jurnalistului divulgarea identitatii sale, atunci jurnalistul poate invoca un drept la tacere, în limitele legii pentru protectia identitatii sursei sale.

Într-o alta acceptie a dreptului la tacere s-ar putea vorbi de dreptul de a beneficia de efectele tacerii altuia în conditiile prevazute de lege, cum ar fi de pilda în cazul procedurii aprobarii tacite.

Credem ca sursa jurnalistului poate invoca un drept la tacerea jurnalistului atunci când jurnalistului i s-ar cere sa divulge identitatea sursei sale 5, iar sursa nu i-a pretins confidentialitate. În situatia în care sursa i-a cerut ziaristului sa nu-i divulge identitatea, atunci credem ca ziaristul nu mai are un drept la tacere, ci o obligatia la tacere.