Drepturile Omului în Sistemul OSCE

Capitolul I

Introducere

1.1. Scurt istoric privind Organizatia pentru Securitate si Cooperare

in Europa

Originile OSCE au aparut în anii 1950, odata cu ideea convocarii unei conferinte general-europene pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei - intensificate intr-o perioada caracterizata drept "destindere în relatiile Est-Vest", când o politica de "acomodare între state având interese divergente" era preferabila razboiului - au cuprins un proces îndelungat si complex de actiuni desfasurate în diferite foruri sau de diferite grupuri de tari. Un rol deosebit în cadrul acestor actiuni au jucat tarile mici si mijlocii, printre care si România.

Conferinta era vazuta de unii ca o cale pentru a depasi divizarea Europei rezultata dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar de altii - pentru a consacra status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor care au actionat pentru convocarea ei a fost "asigurarea securitatii printr-o politica de deschidere".

Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lânga Helsinki), a reprezentantilor statelor europene, SUA si Canadei, pentru consultari în vederea pregatirii Conferintei. Consultarile multilaterale pregatitoare s-au prelungit pana la 8 iunie 1973, iar rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandarile finale de la Helsinki (Cartea bleu), adoptate de catre ministrii de externe ai statelor participante . Acestea au stat la baza negocierilor propriu-zise ale Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa, conceputa, initial a se desfasura în trei faze: a) la nivel de ministru de externe; b) la nivel de experti; c) la nivel înalt. La 18 septembrie 1973, la Geneva, expertii statelor participante au început activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat pâna în vara anului 1975.

La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferintei pentru

securitate si cooperare în Europa, cunoscut si sub denumirea de acordurile de la Helsinki, cuprinzând principiile de baza (decalogul de principii) care guverneaza relatiile dintre statele participante si atitudinea guvernelor respective fata de cetatenii lor, precum si prevederi de cooperare în diferite domenii, Actul Final1 a pus bazele viitoarei evolutii a procesului CSCE.Actul nu contine obligatii juridice, ci politice, împartite în trei mari categorii (cunoscute, initial, sub denumirea de "cosuri", iar ulterior "dimensiuni"):

1) probleme privind aspectele politico-militare ale securitatii în Europa;

2) cooperarea în domeniul economic, tehnico-stiintific si al mediului înconjurator;

3) cooperarea în domeniul umanitar si alte domenii.

4) un al patrulea capitol - Urmarile CSCE - se refera la reuniuni si actiuni de continuare a procesului început.

In anii '70 si '80, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983), Stockholm (1983-1986) si Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de evolutiile sinuoase ale climatului politic international, în special de confruntarile ideologice intre Est si Vest, precum si de raporturile tensionate dintre SUA si URSS.

Carta de la Paris, semnata la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitura în istoria CSCE deschizând calea transformarii sale într-un forum institutionalizat de dialog si negocieri, cu o structura operationala. Fiind prima Conferinta la nivel înalt dupa adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagina noua în raporturile dintre statele europene, punându-se oficial capat razboiului rece si fiind adoptate documente de importanta majora în domeniul dezarmarii - Tratatul privind reducerea armelor conventionale în Europa, Declaratia statelor membre ale NATO si ale Tratatului de la Varsovia privind nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta, Acordul asupra unui pachet de masuri de crestere a încrederii si securitatii (Documentul de la Viena - 1990).

Carta de la Paris pentru o noua Europa pune bazele institutionalizarii procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale ministrilor de externe si ale

1.Actul Final se prezinta ca un cod de buna conduita, ca o adevarata carta a relatiilor intereuropene.

declaratie proclamata cu acest prilej afirma principiile care guverneaza relatiile reciproce dintre statele

participante conforme cu Carta Natiunilor Unite, asa-numitul Decalog, din care amintim: egalitatea suverana, nerecurgerea la forta, inviolabilitatea frontierelor, reglementarea pe cale pasnica a diferendelor,

neinterventia în afacerile interne, respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, dreptul

popoarelor de a dispune de ele însele - Irina Moroianu Zlatescu, Radu C. Demetrescu, op. cit., p. 57.

Comitetului Înaltilor Functionari. Sunt create, totodata, Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) si Biroul pentru Alegeri Libere (Varsovia). A fost definit obiectivul edificarii unei Europe a democratiei, pacii si unitatii, constând în asigurarea securitatii, dezvoltarea unei cooperari largi între toate statele participante si promovarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.