Drepturile și Obligațiile Condamnaților

Capitolul I: Consideraţii introductive privind sistemul penitenciar din România

Normele ce reglementează, în modul cel mai direct, raporturile juridice de drept execuţional penal sunt prevăzute în Legea privind executarea pedepselor şi măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal – Legea nr. 275 din 20 iulie 2006 - ce a fost elaborată îndată după apariţia unor modificări ale Codului penal şi ca urmare a apariţiei pe plan european a Regulilor penitenciare europene nr. 2006/2, din 11 ianuarie acelaşi an, fiind necesară modificarea Legii nr. 294/2004 , care era prima lege de executare a pedepselor de după Revoluţia din 1989.

În limbajul obişnuit, pedeapsa închisorii se confundă cu pedepsele privative de libertate. Pedeapsa privativă de libertate, în conformitate cu prevederile Codului penal, are două variante şi ambele sunt pedepse principale. Este vorba de detenţiunea pe viaţă aplicabilă pentru infracţiunile cele mai grave şi închisoarea de la 15 zile la 30 de ani aplicabilă pentru celelalte infracţiuni. Conform art. 631 C. pen., pedeapsa închisorii mai poate fi aplicată în cazul condamnatului care se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, când instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care nu a fost achitată.

Sistemul penitenciar face referire la un cumul de aşezăminte ce aparţin Ministerului Justiţiei şi Ministerul de Interne, acesta este format din: penitenciare, centre de arestare preventivă, centre de reţinere şi arestare preventivă şi secţii speciale de arestare preventivă.

Administraţia penitenciară centrală este reprezentată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, subordonată Ministerului Justiţiei, instituţie cu personalitate juridică (ordonator principal de credite), finanţată de la bugetul de stat şi din venituri extrabugetare.

Capitolul al II-lea: Drepturile condamnaţilor

Din perspectiva Consiliului Europei, începând cu anii ‘90, reforma sistemului penitenciar din România s-a pus cu deosebită tărie. Nu a fost vorba de alegerea drumului, ci de paşii practici pe care trebuiau să-i facă, pe un drum cunoscut deja, şi de felul cum trebuiau să treacă peste obstacole şi neajunsuri. Era vorba de o totalitate a relaţiilor specifice pe baza cărora trebuia constituit sistemul, de un plan de activitate în care erau fixate etapele propuse pentru transformarea sistemului vechi. Precumpănirea drepturilor şi obligaţiilor deţinuţilor, însă a intereselor legale între ele, nu exclude exprimarea opiniilor privind interpretarea acestora fie în abstract, fie în legatură cu acte concrete Atât sprijinul cât şi contraponderea ce echilibrează disciplina sau neutralizează indisciplina deţinuţilor, neîncadrarea lor în programul ordonat, alteori acţiunile distructive care le întreprind nu reprezintă altceva decât interpretarea acestor fapte în sensul individualizării întregii proceduri.

Ceea ce avem de arătat ca prim punct de vedere este faptul că teama de neînfrânt a fiecărui deţinut este problema regimului de deţinere, a severităţii lui. Fără a înţelege acest lucru, nici vorbă nu poate fi de consiliere psihologică. Dar înşiruirea drepturilor deţinuţilor în lege nu înseamnă numai sprijinirea revendicărilor ridicate de unii dintre ei, ci şi exerciţiul de sine stătător pe durata condamnării. Supravegherea acordării drepturilor mai înseamnă şi posibilitatea uzufructului acestora în totalitate şi deplină libertate împotriva dictaturii unor grupuri de condamnaţi. Fireşte, supravegherea continuă şi permanentă pentru a face posibilă în totală siguranţă de sine exercitarea drepturilor cuvenite prin lege se încadrează în procedura anchetei administrative. Iată o primă categorie de limite

În conformitate cu prevederile legale, condamnaţilor care dau dovadă de o conduită foarte bună, de receptivitate la acţiunile şi programele educative şi de reinserţie socială li se acordă anumite facilităţi, care vin să stimuleze comportamentele pozitive, să fie prin puterea exemplului atractive şi pentru alţi condamnaţi. Astfel, condamnaţii pot beneficia de: vizite fără dispozitive de separare între caondamnat şi vizitatori; acordarea de recompense, cum sunt cele prevăzute în art. 68 din Legea privind executarea pedepselor; ş.a.

Drepturile persoanelor condamnate se exercită potrivit Constituţiei şi legislaţiei în vigoare. Orice îngrădire a acestora se poate face tot în contextul acestor acte normative. Asigurarea respectării drepturilor persoanelor condamnate se face de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.

Această îmbinare de interese se răsfrânge asupra scopului pedepsei şi asupra muncii educative. Împotriva acestor măsuri se poate face plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor. Este un mod de a-l investi pe judecător în exercitarea controlului asupra unui act al administraţiei penitenciare. Faptul acesta angajează o relaţie tranzitivă prin art. 6 alin. (4) din lege.

Acţiunea care duce la acestă posibilitate are un caracter jurisdicţional. De unde se trage concluzia că, în cadrul penitenciarului, judecătorul delegat este un organ de jurisdicţie. Împotriva soluţiei pronunţate se introduce contestaţie, care are regimul contestaţiei în anulare prin care se solicită instanţei de judecată, în termen de 5 zile, să reexamineze temeinicia soluţiei date, în condiţiile alin. (7).

Uneori organizaţiile neguvernamentale motivează cauza pentru care solicită acceptul de a vizita un penitenciar sau altul, alteori motivaţiile lor nu preconizează principiul integrant al muncii educative desfăşurate. Pe linia acestei planificări de moment, organizaţiile neguvernamentale evită orice comentariu pe speţe, social şi juridic la problema criminalităţii. Părerea lor schioapătă în legătură cu acea comparaţie care birocratizează, minimalizează şi ucide lupta împotriva criminalităţii: prezumţia de nevinovăţie. Pe fond, această zarvă nu este decât expresia susceptibilă de egalizare intelectuală a pericolului social şi a stării de vinovăţie prin aşternutul unui strat de ignoranţă sub forma anti-impresionistă: după cum se ştie, infractorii comit infracţiuni; prin lege, cetăţenii trebuie să-şi asigure apărarea împotriva infractorilor.

Cei care conduc astfel de ONG-uri trebuie să aibă iniţiativa şi speranţa de a înţelege prin facultăţile superioare (inteligenţă, voinţă) şi sentimentul care transformă senzaţiile în reprezentări, idei şi determinări spre acte după tipicul şi spiritul legii, după formalităţile de regim penitenciar. Astfel, comentând într-un fel pe lângă lege, accentuând caracterul particular al dificultăţilor inerente într-o închisoare, bunul renume al organizaţiei neguvernamentale şi mişcarea ei vor fi ciobite. Pentru următoarele momente ale vizitei, organizaţia neguvernamentală nu este competentă să examineze sau să comenteze legalitatea unor măsuri luate de directorul penitenciarului, ci duioşia lor trebuie să treacă mai întâi, ca o condiţie de înţelegere, printre robustele coloane ale Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale Legii pentru executarea pedepselor.