Duel Judiciar

Imagine preview
(7/10)

Acest referat descrie Duel Judiciar.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 10 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

Conceptul duelului judiciar

Dicţionarul Juridic dă definiţie duelului judiciar ca fiind un mijloc de probă cunoscut în procesul acuzatorial din unele ţari. El constă dintr-un duel între participanţii la proces (acuzator şi învinuit: chiar între judecător şi învinuit) sperîndu-se că Dumnezeu va interveni de partea aceluia care are dreptate. Din explicaţia data rezultă că în procesul de judecată are loc o luptă dintre opiniile a două părţi întru stabilirea adevărului.

Duelul judiciar poate fi urmarit în trei faze ale procesului penal: acumularea probelor, cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare, deliberarea şi adoptarea sentinţei.

Duelul judiciar în faza de acumulare a probelor

Conform art 252 din partea specială al actualului Cod de Procedura Penala al Republicii Moldova, scopul urmăririi penale este colectarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului. Art 113 al aceluiaşi cod prevede confruntarea ca un mijloc de probă. Confruntarea şi duelul judiciar au multe tangenţe comune, însă a doua are o sferă mai largă, cuprinzînd-o pe prima.

În faza urmăririi penale se audiaza martorii, banuitul, inculpatul pentru pregătirea materialului care va fi folosit de acuzator în judecată. Însă doar într-un caz ideal aceste declaraţii nu se vor contrazice reciproc. Practica însă arată contrariul. Deseori, între mărturiile persoanelor audiate privitor la aceeaşi cauză există divergenţe. Pentru înlaturarea acestora şi aflarea adevărului, organul de urmărire penală apelează la confruntare. Confruntarea părţilor poate avea loc între martori din ambele părţi, între martor şi bănuit, între victimă şi bănuit, etc. Acestea sunt efectuate simultan in timp. Un interes deosebit prezintă situaţia cînd confruntarea se efectuează în propria persoană. Spre exempu martorul, victima ori bănuitul este interogat, peste un timp aceeaşi persoană este din nou interogată cu privire la aceleaşi circumstanţe. La o confruntare ulterioară a ambelor declaraţii, organul de urmărire penală observă divergenţe semnificative. Toate cele expuse în cadrul confruntării sunt incluse într-un proces-verbal, iar în procesul de judecată utilizat ca mijloc de probă.

În practică este mai des folosită confruntarea în propria persoană decît între părţi, prima fiind mai efectivă din punct de vedere psihologic. Prins asupra faptului că minte; martorul, bănuitul sau victima este dezorientat, prins în capcana minciunii sale şi este tentat să cedeze şi să expună adevărul. Aceasta se datoreaza în special faptului că la depunerea declaraţiilor, declarantul se pregăteşte în prealabil, însă în cazul confruntării el nu se poate pregăti din timp şi frica de a nu se scapa cu vorba îl determina în ultimă instanţă să comite greşeli care mai tîrziu pot fi folosite de organule de urmărire penală împotriva lui.

Din cele menţionate mai sus pot deduce că confruntarea ca mijloc de probă este lupta de opinii care sunt preliminare judecăţii propriu-zise, însă se includ în sfera duelului judiciar, deoarece presupune o contradicţie dintre părţi care duc la descoperirea adevărului şi înlăturarea divergenţelor în faza iniţială.

Cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare

Şedinţa de judecată este arena unde se încinge lupta între adevar şi minciună, just şi injust, legal şi ilegal, etc.

Din istorie cunoaştem că în diferite perioade, judecata era organizata dupa diferite reguli şi sisteme probatorii. Astfel în orînduirea primitivă soluţionarea conflictelor dintre persoane era rezolvată deobicei pe calea răzbunării între rudele părţilor între care a izbucnit iniţial conflictul. În această fază primitivă nu exista o reglamentare a probelor, iar aprecierea celor care judecau asupra probelor era suverană şi absolută, fără a mai fi nevoie de a menţiona care au fost elementele ce au servit la formarea convingerii asupra vinovăţiei sau nevinovaţiei celui judecat. Cu alte cuvinte, liderul datorită autorităţii sale in comunitate lua decizii desinestătător de care în ultimă instanţă nu purta nici o răspundere.

După această epocă, sistemul probelor ajunge la faza religioasă, în care prin intervenţia divinităţii se ajungea la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei. Sistemul probator se obţinea pe calea duelului judiciar, ordaliilor, anumite forme de jurămînt, astfel încât judecata lui Dumnezeu arată de partea cui este dreptatea. Un asemenea sistem probator a fost folosit în dreptul feudal, ordaliile, care prin diferite încercări la care era supus martorul sau una dintre părti se afla dacă divinitatea intervine miraculos şi dovedeşte nevinovăţia cuiva, fără a ţine seama de legile naturii. Cele mai cunoscute încercări erau: proba fierului roşu, apa fierbinte sau rece, împărtăşania, mersul peste bare de fier înroşite. Prin duelul judiciar se încerca ca divinitatea să intervină de partea celui care avea dreptate. Însa duelul judiciar din perioada medievală nu este echivalent cu conceptul duelului judiciar care este utilizat în literatura de specialitate din ultimii 45 de ani. El este un duel în adevăratul sens al acestor cuvinte, deoarece părţile participante la proces se înarmau. De obicei, părţile adverse se înfruntau personal. În unele cazuri, cînd parte la proces erau femeile, clericii sau marii feudali la duel participau prin reprezentanţi. Acest tip de judecată a fost practicat mai ales în Europa catolică, începând cu secolul XII-lea. El s-a răspândit şi în spaţiul românesc. Astfel în Transilvania, duelul judiciar este atestat pînă în secolul XVII-lea, deşi în 1486 Matei Corvin a permis duelul doar între militari, iar în 1492 Vladislav II a l-a interzis temporar. Procedura era următoarea: instanţa hotăra data şi locul duelului prin al cărui rezultat se exprima „voinţa divină” în cauze penale şi civile. Părţile puteau să-şi aleagă să se înfunte în săbii, în puşti ori în luptă. Din documentele folclorice putem spune că adesea opţiunea rivalilor era „trînta”. În Moldova şi Ţara Româneasca duelul judiciar nu prea a fost practicat, şi nici în ius valachicum nu a fost atestat.

Fisiere in arhiva (1):

  • Duel Judiciar.doc