Eroarea în Dreptul Penal

Introducere

Principiul răspunderii si pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (incriminarea subiectivă) presupune aprecierea tuturor reprezentă¬rilor făptuitorului asupra caracterului faptei săvârşite, atât ale celor veridice (reale), cât şi ale celor eronate. Astfel, pentru determinarea corecta a conţinu¬tului laturii subiective a componenţei infracţiunii, are o importanţă deosebită stabilirea esenţei si influenţei erorii asupra formei de vinovăţie.

Legislaţia penală a Republicii Moldova nu conţine prevederi speciale care reglementează răspunderea penală în prezenţa erorii, în doctrina penală, eroarea este definită ca "reprezentarea greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii, fie a unor dispoziţii legale.

Eroarea poate avea ca sursă fie o completă necunoaştere a unei împrejurări de fapt ori de drept în care a avut loc săvârşirea faptei, fie o cunoaştere greşită, inexactă a unor astfel de date. Din această caracterizare rezultă că nu există eroare în caz de îndoială (dubiu), ci doar în conştiinţa necunoaşterii exacte a acesteia. Cel care acţionează cu conştiinţa cunoaşterii nesigure a realităţii accepta riscul urmării prejudiciabile a faptei sale, atitudine caracteristică in¬tenţiei indirecte. Tot astfel, nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa profesională care a determinat o greşeală de calcul sau aplicarea greşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii (inginer, farmacist etc.), deoarece în astfel de cazuri există obligaţia legală pentru cei în cauză de a cunoaşte realitatea (neglijenţa penală).

Eroarea influenţează direct factorul intelectiv al vinovăţiei şi indirect pe cel volitiv.

Factorul intelectiv constă în prevederea sau neprevederea rezultatului firesc al acţiunii sau inacţiunii prevăzute de legea penală, precum si în cunoaşterea tuturor acelor stări, situaţii sau împrejurări care atribuie faptei caracter penal ori o anumită gravitate.

1. Esenţa erorii în dreptul penal

Capacitatea psihică a unei persoane de a-şi da seama de actele sale şi de a fi stăpân pe ele poate fi infirmată, anihilată în prezenţa unor condiţii, situaţii care conduc la o acţiune ineficientă a acestei capacităţi. Capacitatea psihică este considerată că se mani¬festă eficient atunci când făptuitorul are în mintea sa, în timpul săvârşirii faptei, reprezen¬tarea întregii realităţi în contextul căreia el săvârşeşte fapta; când, însă, făptuitorul nu a cunoscut ori a cunoscut greşit realitatea, în momentul săvârşirii faptei, înseamnă că în acel moment capacitatea psihică a făptuitorului nu a putut acţiona eficient, adică nu a fost in stare să-1 facă pe făptuitor sa-şi dea seama de gravitatea urmărilor acesteia ori nu s-a putut exprima sau dirija conştient voinţa.

Eroarea de fapt constituie reprezentarea greşită a realităţii, adică necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a acesteia.

Prin eroare de fapt, în dreptul penal, se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a împrejurărilor esenţiale, constitutive în care se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

Nu există eroare în caz de „îndoială”, deoarece, cel care se află in îndoială nu are o reprezentare greşită a realităţii, ci îşi dă seama că nu este încă in măsură a cunoaşte exact realitatea şi ezită încă să săvârşească fapta.

Eroarea poate fi de mai multe feluri, şi anume:

a. — în funcţie de obiectul asupra căruia poartă, există: eroare de fapt, când poartă asupra unei entităţi existente în realitatea materială (exemplu, asupra unei persoane, asupra unui lucru, a unei aşezări, a unei activităţi etc.), eroare de normă, când poartă asupra vreunei reguli aplicabile in efectuarea unei activităţi, operaţii, comportări, etc. (exemplu, asupra unor reguli tehnice, profesionale, de circulaţie pe drumuri publice, de convieţuire socială, etc.) şi eroare de drept, când poartă asupra unei norme juridice.

În literatura juridică s-a arătat că eroarea de fapt, la rândul ei, poate fi o eroare esenţială, când. se referă la vreun element constitutiv, la vreo împrejurare de fapt care corespunde unui element constitutiv al infracţiunii ori la vreo circumstanţă agravanta legală a infracţiunii şi eroarea neesenţială, care poartă asupra altor împrejurări care nu constituie elemente constitutive ale infracţiunii sau unor circumstanţe agravante ale acesteia şi care nu prezintă importanţă juridică (exemplu, eroarea asupra persoanei victimei in caz de omor, asupra obiceiului în caz de furt etc.).