Evoluția căsătoriei și familiei în istoria dreptului românesc

Casatoria ca institutie a aparut cu mult inaintea crestinismului, jucand un rol crucial din punct de vedere social si economic din timpuri imemoriale. Casatoria comuniune de viata si de iubire este un bun autentic al umanitatii. Casatoria este unul din evenimentele de seama din viata oamenilor. Casatoria este o uniune liber consimtita, cu scopul de a forma o familie.

Familia este considerata ca fiind temelia societatii. Ea devine apoi element de stabilitate sociala, deoarece relatiile din cadrul ei dau tonul relatiilor din societate. Stabilitatea ei determina stabilitatea societatii.

In continuare vom vedea care a fost aparitia si evolutia casatoriei si familiei din cele mai vechi timpuri istorice.

Tipul de familie a geto-dacilor si implicit al casatoriei a evoluat in functie de diversi factori economici si sociali. In cadrul gintei matriarhale s-a trecut de la familia inrudita prin sange avand la baza casatoria pe grupe, adica un grup de barbati erau sotii unui grup de femei de o anumita generatie, la familia bazata pe casatoria pereche adica sotul avea o sotie principala printre mai multe sotii, iar sotia avea un sot principal printre mai multi soti.

Aparitia gintei patriarhale aseaza fundamental accentual pe barbat ca centru al familiei dacice poligamice. In epoca statala, cresterea proprietatii private si transformarile din sistemul succesoral au determinat consacrarea familiei monogame. Cei mai multi specialisti ai perioadei sustin ca gedo-dacii din vremea statalitatii erau monogami, fapt atestat de doua pretioase documente, columna lui Traian si monumentul de la Adamclisi, unde barbatii geto-daci sant infatisati cu cate o singura femeie.

In final familia dacica a devenit, pe langa monogama, patrilocala si patrilineara adica, sotia locuia in casa barbatului iar descendenta se stabilea pe linie paterna, copii ramanand in familia tatalui dupa moartea acestuia. De cresterea copiilor mici se ocupau cu predilectie mamele. De la o anumita varsta , de educarea copiilor pentru viata se ocupau barbatii in cazul baietilor si mamele in cazul fetelor.

In cadrul familiei sotia avea un statut inferior barbatului fapt relevant de obligativitatea uciderii acesteia la moartea sotului si pedepsirea cu moartea a adulterului sotiei.

In epoca statalitatii dacice casatoria pereche se incheia , spre finalul existentei sale prin rapirea si cumpararea fetei de la rudele sale gentilice. Mirele aduce astfel daruri din partea mamei ca pret de rascumparare a miresei. In cadrul familiei monogame rascumpararea fetei se mentinea prin oferirea de daruri sau prin prestarea de munci familiei acesteia. In epoca statala casatoria se incheia prin cumpararea fetei de catre barbat, de la parintii acesteia printr-o licitatie publica sau individuala.Pretul platit se fixa in functie de frumusetea si cinstea fetei. Pompinius Mela ne spunea ca fetele urate erau nevoite sa-si cumpere un sot. Horatiu scotea in evidenta faptul ca cea mai importanta zestre a sotiei, in afara de bunuri , era virtutea acesteia. Cumpararea sotiei constituie o caracteristica întalnita la alte popoare, acolo unde sotia contribuia prin munca proprie la veniturile familiei.

Acest obicei s-a pastrat pana in zilele noastre la „targul de fete” de pe Muntele Gaina.

In Dacia-Romana normele juridice care reglementau familia si casatoria erau distincte in functie de statutul juridic al persoanei. Numai cetatenii romani aveau conubium (jus connubii)- era acel drept

recunoscut unei persoane de a încheia casatorie valabila conform cu ius civile. Acesta avea o acceptiune obiectiva ce insemna aptitudinea generala de a incheia o casatorie. Acceptiunea subiectiva

era aptitudinea relativa a unei persoane de a se casatori cu o anumita persoana. Prin urmare numai casatoriile incheiate intre acestia erau considerate legitime de catre dreptul roman.

O casatorie intre un cetatean roman si o peregrina sau latina era considerata o casatorie legitima doar daca aceasta primea in mod exceptional jus connubi. Soldatii necetateni primeau diverse diplome militare, care acordau acestora o data cu cetatenia si dreptul de a incheia o casatorie legitima cu peregrinele sau latinele din provincie.Varsta admisa pentru casatorie era stabilita pentru fete la 12 ani, cand se considera ca ele au devenit nubile, adica erau in stare sa se procreeze.La baieti varsta admisa pentru casatorie era stabilita la 14 ani.

Organizata pe principii patriarhale, familia se axa in jurul unei puteri, a sefului de familie (pater familias), a carui autoritate unica se exercita asupra sotiei (manus)- femeia parasea familia de origine rupand astfel legaturile agnatice cu acestea, si intra în familia sotului dobandind in noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune si dreptul la rudenia civila, agnatiunea , in aceste conditii ea nu putea si emancipata si nici data spre adoptie, asupra copiilor (patria potestas), asupra sclavilor (dominica potestas) si asupra bunurilor (dominium).

In cazul uniunii intre un cetatean roman si o necetateanca nu putea fi vorba despre o casatorie legitima iar copilul rezultat urma statutul juridic al mamei din momentul nasterii. Astfel in cazul uniunii dintre un cetatean roman si o peregrina copilul primea statutul juridic de peregrin.O lege Minicia impunea copilului statutul juridic inferior al tatalui, daca era vorba despre unirea dintre o mama cetatean si un tata peregrin, probabil in scopul de a limita numarul de cetateni. Peregrinilor obisnuiti li se aplicau legea lor nationala, iar peregrinilor dediticii normele lui jus gentium (dreptul neamului).

Conform dreptului roman, casatoria sclavilor nu era legala, ea constituind doar o uniune (deci contubernium nu matrimonium) a carei stabilitate era data de necesitatea existentei mainii de lucru servile. In cazul libertilor casatoria avea caracteristicile categoriilor de oameni liberi in care acestia intrasera prin dezrobire.

Cetatenilor romani li se aplicau legile romane cu particularitati (indeosebi procedurale) caracteristice dreptului roman provincial. Tutela, curatela, adoptiunea si adrogatiunea constituiau in provinciile Imperiului institutii de drept roman. Cu toate acestea, se aplica peregrinilor si dreptul local al populatiei autohtone. Se practica probabil “infratirea”, diferitele forme de “infratire” fiind practicate si perpetuate de catre romani pana in epoca feudala.

Familia si casatoria la inceputul evului medieval a suferit o schimbare constand in aceea ca familia mare de tip zadruga existenta la sclavi, a fost schimbata la romani cu familia de tip lastar, in sistemul patriliniar si patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinala si exogamie patronimica.

Aceste trasaturi ale familiei, deosebesc familia romaneasca de cea germanica, slava, bulgara, pecinega sau cumana, ceea ce anuleaza sustinerile ca poporul roman s-ar fi format in sudul Dunarii.

Principiul egalitatii se manifesta si aici, prin intretinerea reciproca intre soti precum si intre parinti si copii.Pe masura increstinarii, s-a realizat liberulul consimtamant al tinerilor,in cadrul tainei cununiei practicate de biserica ortodoxa. Casatoria se realiza in ordinea varstei, varsta mirelui fiind de obicei mai mare decat a miresei. Familia romaneasca a evului mediu dezvoltat si-a pastrat caracterul patrilocal si patriliniar.In Evul Mediu, casatoria era un act important din punct de vedere familial si economic, in unele situatii pa¬trimonial si, cateodata, politic. Casatoria medievala era, in primul rand, un act impor¬tant din punct de vedere familial, deoarece solidaritatea era foarte mare in interiorul familiei, cu atat mai mare cu cat aceasta ramanea legata de acelasi lot de pamant, generatie dupa generatie. Casatoria a fost una dintre institutiile situate la confluenta normelor canonice bisericesti cu cele laice ale legii Tarii. Tipul de familie lastar obligau fii mai in varsta sa paraseasca locuinta parinteasca, aceasta ramanand fiului cel mic care era obligat sa contribuie la constructia caselor fratilor mai mari si sa-i ingrijeasca si sa-i inmormanteze pe parinti.