Evoluția constituțională în România

Inceputul epocii moderne a insemnat numeroase transformari ce au influentat decisive dezvoltarea tehnnica, economica, sociala si culturala a Europei. Pe plan ideologic, politic si juridic o consecinta importanta a acestor transformari a constituit-o aparitia primelor constitutii moderne.

In Romania constitutia a aparut mai tarziu decat in tarile din vestul Europei, datorita dominatiei indelungate a Imperiului Otoman, care a intarziat aparitia si dezvoltarea capitalismului. Aflata la confluenta a trei mari imperii, respective Rusia, Austria si Turcia, tara noastra s-a confruntat cu numeroase dificultati economice si politice ce au intarziat procesele de dezvoltare a regimului parlamentar si a unui regim constitutional. Revolutia de la 1848, diminuarea dominatiei otomane si infaptuirea, in 1859, a statului unitar national, prin unirea Munteniei si Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, au reprezentat premise istorice importante ce au determinat aparitiei constitutiei romane.

Pozitia ocupata de constitutia de la 1866 in cadrul istoriei autohtone este una cu totul speciala, in masura in care, amplu revizuita la 1923, ea se afla la originea unei ordini juridice care a supravietuit pana la 1938, fiind reactualizata, dupa lovitura de palat din 23 august 1944, pentru a servi drept leg fundamentala in intervalul de trei ani, scurs pana la abolirea monarhiei. Asadar, o perioada relative lunga in contextual autohton, departe de a fi omogena din punctul de vedere al practicii politice, dar definite prin existenta unui numitor comun: institutia monarhului constitutional, institutie in jurul careia s-a cristalizat o maniera de guvernare cu meritul, incontestabil, de a fi oferit cel mai credibil set de garantii juridice de care cetatenii romani au beneficiat, in epoca statului modern.

Este aproape un truism invocarea, in legatura cu constitutia de la 1866, a pactului belgian de la 1831 ca principala, daca nu exclusiva, sursa de inspiratie. Perceputa ca o forma fara fond, criticata din ratiuni care tin de evidentul decalaj dintre starea sociala si rafinamentul ordinii constitutionale, actul de la 1866 a fost intrevazut, mai mult sau mai putin caricatural, ca o copie a celui Belgian, copie datorandu-se profilului unui impuls mimetic specific elitei autohtone. S-a confundat, astfel, profunda influenta pe care dreptul public Belgian a exercitat-o asupra celui romanesc cu simplul calc constitutional, omitandu-se faptul ca Adunarea Constituanta de la 1866 se plaseaza la capatul unei linii de evolutie istorica, dominate de anumite constante la nivelul receptarii institutiilor occidentale.

Specificul constitutionalismului belgian, de a ilustra sinteza dintre directia engleza si lectia Restauratiei franceze, este responabil pentru aceasta fascinatie pe care elitele o resimt in fata modelului Belgian, fascinatie care, departe de a fi un reflex bovaric, contine o doza de luciditate vizionara, ce transpare in hotararea de a aclimatiza, pe sol romanesc, regimul monarhiei limitate, definite prin executivul dual si pozitia proeminenta a adunarilor legislative. In aceasta maniera, Romania se incadra in valul de constitutionalizare care constituie una dintre marcile indelebite ale celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea.

Si daca este adevarat ca dreptul franco-belgian, reunind cele doua carti constitutionale si constitutia de la 1831, este reperul ce nu poate lipsi din orie arheologie a constitutionalismului autohton, nu este mai putin semnificativ faptul ca, asa cum nota I.C. Filitti, gestul Adunarii Constituante de la 1866 este precedat de experienta altor documente, influentate in mod decisive de textul Belgian si care au functionat ca veriga de legatura in acest lant evolutiv deja mentionat: proiectele de constitutie de la 1859 si cel de la 1866. Ambele au servit ca materie prima in procesul de elaborare constitutionala de la 1866 si ambele se cer recuperate, datorita aportului lor lexical si institutional, in egala masura. Eficacitarea Adunarii Constituante este explicabila si prin existenta unor tentative care au familarizat personalul politic autohton cu sarcina redactarii unei constitutii destinate sa limiteze puterea etatica sis a sanctioneze statutul constitutional al libertatilor individuale.